Un lucru interesant despre mine este că pot să-mi închid timpanele și să nu mai aud ce se întâmplă în jur. Practic, am propriile dopuri de urechi încorporate.
În 2026 sunt coordonatorul noii trupe de teatru din Alexandria, Poziția Zero, formată prin reunirea mai multor membri ai fostei trupe Les Dilettantes. În această formulă, aducem pe scenă spectacolul Alice în Țara Minunilor, un proiect în care m-am implicat atât artistic, cât și organizatoric.
Relația mea cu Ideo Ideis a început în 2023, când aveam 15 ani. Atunci am participat în trupa Lab Squad, alături de colegii mei, cu un spectacol de improvizație. La 16 ani am revenit în cadrul festivalului ca voluntar, iar la 17 ani am făcut parte din trupa Les Dilettantes, jucând în spectacolul Cel mai mult pe lume. Mă bucur că, de la un an la altul, am avut ocazia să descopăr Ideo Ideis din perspective diferite, iar acum revin ca coordonator al unei trupe noi.
Daria Stan: De cât timp sunteți în postura de coordonator al unei trupe de liceeni? Ce vă inspiră cel mai mult în lucrul cu adolescenții?
Valentin Horvath: Sunt coordonator de aproximativ o lună. Chiar dacă este o experiență nouă pentru mine, mă motivează foarte mult faptul că și eu sunt, la rândul meu, adolescent. Până acum am fost mai mereu în postura de participant, așa că îmi amintesc foarte bine cum este să fii de cealaltă parte. Tocmai de aceea încerc să construiesc un spațiu în care fiecare membru al trupei să se simtă implicat.
În trupa noastră nu există un regizor. Construim spectacolul împreună, iar regia este un proces colectiv. Ideile tuturor sunt binevenite, iar deciziile importante le luăm împreună. Pentru mine este important ca fiecare să simtă că are o voce și că părerea lui contează.
Din experiențele mele anterioare am învățat cât de important este să existe dialog și respect reciproc între coordonator și trupă. Acestea sunt valorile pe care încerc să le aduc în modul meu de a coordona: încredere, colaborare și libertatea fiecăruia de a contribui la procesul creativ.
D.S.: Care este cea mai importantă calitate pe care un coordonator trebuie să o dețină? Cum mențineți armonia și elanul creator în trupă?
V.H.: Din punctul meu de vedere, cea mai importantă calitate pe care trebuie să o aibă un coordonator este empatia. Dacă nu poți empatiza cu adolescenții cu care lucrezi, nu vei putea construi o relație apropiată cu ei. Nu le vei înțelege problemele, felul în care gândesc sau motivele pentru care aleg să interpreteze un rol într-un anumit mod ori să-și lase amprenta asupra unui personaj. Mai mult decât atât, nu le vei înțelege speranțele, temerile și visele. Iar fără această înțelegere, cred că este foarte greu să creezi o legătură autentică cu oamenii alături de care lucrezi.
În trupa noastră încercăm să menținem armonia prin înțelegere, respect reciproc și integritate. Ținem foarte mult la programul de repetiții și încercăm să fim serioși și consecvenți. Bineînțeles, sunt și momente în care trebuie să-mi impun autoritatea și să le atrag atenția atunci când întârzie sau când apar comportamente nepotrivite față de colegi. Totuși, conflictele se rezolvă de cele mai multe ori foarte repede, pentru că nu le ignorăm. Ne luăm timp să discutăm deschis despre ceea ce ne deranjează și să găsim împreună o soluție. Cred că un coordonator nu trebuie doar să conducă o trupă, ci să creeze un mediu în care fiecare membru - poate mă repet, dar o spun iar pentru că e important - se simte ascultat, respectat și în siguranță să se exprime.
D.S.: Ați făcut parte dintr-o trupă de teatru în liceu, chiar de curând. În ce măsură vă regăsiți în adolescenții cu care lucrați astăzi? Ce credeți că îi diferențiază de generația dumneavoastră?
V.H.: De-a lungul liceului am făcut parte din mai multe trupe de teatru, inclusiv din Brightside Drama, în București. Acum tocmai am terminat liceul și cred că tocmai apropierea de vârstă mă ajută să mă conectez foarte ușor cu adolescenții cu care lucrez. Îmi amintesc foarte bine cum gândeam și ce îmi doream la vârsta lor.
Din experiența mea, ceea ce îi diferențiază pe mulți dintre ei de generația mea este entuziasmul cu care se implică. Când aveam vârsta lor, îmi era foarte greu să găsesc în Alexandria suficienți oameni cu care să pot face teatru constant. Acum văd o generație care vine cu foarte multă energie și cu o dorință sinceră de a face teatru. Simt că sunt acolo pentru că își doresc cu adevărat, iar pasiunea lor este cea care îi face să fie implicați și consecvenți. Pentru mine, asta este foarte motivant și îmi dă încredere că teatrul are un viitor frumos în orașul nostru.
D.S.: Cum alegeți textele pe care le montați cu trupa? Există vreun text pe care visați să-l puneți în scenă sub coordonarea dvs.?
V.H.: La noi, alegerea textului se face prin vot. Fiecare vine cu propuneri de piese sau musicaluri pe care și-ar dori să le montăm. Le citim împreună, discutăm despre ele, iar textele care îi atrag pe cei mai mulți ajung la votul final. În felul acesta, spectacolul pe care îl facem este alegerea întregii trupe, nu doar a coordonatorului.
Dacă ar fi să aleg un spectacol pe care mi-aș dori enorm să îl montăm împreună, acela ar fi Ride the Cyclone. Mi se pare un musical care vorbește foarte sincer despre adolescență, despre identitate, despre frica de viitor și despre momentul în care ești nevoit să lași în urmă o etapă din viața ta. Cred că s-ar potrivi foarte bine trupei noastre, pentru că unii dintre membri urmează să intre într-o nouă etapă, iar alții sunt pe cale să încheie una. Mi-ar plăcea ca acest spectacol să fie felul nostru de a vorbi despre schimbare, despre despărțiri și despre faptul că fiecare dintre noi încearcă să-și găsească locul în lume.
D.S.: De ce credeți că spectacol vostru din această ediție, Alice în Țara Minunilor merită să fie văzut? Nu pentru că este al vostru, ci pentru ceea ce poate lăsa în spectator.
V.H.: Cred că acest spectacol merită văzut pentru că ne invită să ne reconectăm cu copilul din noi. Curiozitatea este una dintre cele mai firești trăsături ale omului și nu cred că ar trebui să ne fie teamă de ea. Din contră, ar trebui să o îmbrățișăm și să avem curajul să ne înțelegem mai bine pe noi înșine, cu nevoile, temerile și dorințele noastre.
În același timp, spectacolul vorbește și despre curajul de a ieși din zona de confort. Despre a avea îndrăzneala să luăm decizii pe care, în mod normal, nu le-am lua și să acceptăm că nu totul va ieși întotdeauna conform planului. Uneori, tocmai atunci când lucrurile scapă de sub control descoperim cine suntem cu adevărat.
D.S.: Fiecare spectacol ascunde o poveste pe care publicul nu o vede niciodată. Care a fost momentul în care ați simțit că trupa a crescut cel mai mult, chiar dacă a fost și cel mai greu?
V.H.: Cred că momentul în care trupa a crescut cel mai mult a fost și unul dintre cele mai dificile. În timpul unei repetiții am observat că, deși toți își învățaseră replicile și își doreau foarte mult să facă bine, încă nu reușeau să se conecteze cu personajele lor.
Am oprit repetiția și i-am invitat să stea pe marginea scenei. Am început să discutăm despre personaje și despre ce au ele în comun cu fiecare dintre noi. Fiecare a ales să împărtășească atât cât s-a simțit confortabil, iar conversația a ajuns, în mod firesc, și la experiențe personale, la familie, la momente dificile sau la lucruri care i-au format. A fost o repetiție încărcată emoțional, în care s-au vărsat și lacrimi, dar a fost făcută într-un cadru de încredere și respect reciproc.
După acea discuție, personajele au căpătat profunzime. Interpreții nu mai spuneau doar niște replici, ci înțelegeau de ce personajele simt și acționează într-un anumit fel. Cred că atunci am făcut trecerea de la personaje construite doar din text la personaje vii, autentice, în care fiecare a pus o parte din propria experiență.
D.S: Tema ediției cu numărul #21 Ideo Ideis este "Aici e locul nostru!". Într-o lume în care atenția se consumă în câteva secunde, iar totul pare efemer, ce vă determină să continuați să creați și să păstrați vie integritatea actului artistic? Cum le transmiteți tinerilor că teatrul își are încă locul într-o societate care pare să consume totul atât de repede?
V.H.: Ceea ce mă face să continui ca și coordonator este dorința de a avea un impact asupra generației mai tinere. Fiind atât de apropiat de vârsta lor, simt că îi înțeleg și că pot construi împreună cu ei un spațiu în care să se simtă ascultați, respectați și încurajați să se exprime.
Dacă ar fi un singur lucru pe care mi-aș dori să îl realizez anul acesta la Ideo Ideis, ar fi să-i ajut pe mai tinerii mei colegi să redescopere puterea atenției. Așa cum bine observai, trăim într-o lume în care atenția este fragmentată de ecrane și de conținutul consumat în câteva secunde. Teatrul ne cere exact opusul: să fim prezenți, să ascultăm, să privim și să simțim.
Pentru mine, actul artistic înseamnă mai mult decât un spectacol. Înseamnă un mesaj, o lume pe care o deschidem în fața publicului și un joc în care oamenii aleg să intre de bunăvoie. Pentru o oră, toate grijile rămân în afara sălii, iar singurul lucru care contează este ceea ce se întâmplă pe scenă.
Îmi doresc ca teatrul să fie pentru ei un loc în care să se simtă liberi, să aibă curajul să greșească, să crească frumos și să înțeleagă că orice problemă are o rezolvare atunci când există oameni care te ascultă și te susțin.