Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte"
(Adrian Popescu, Arsura)
Preambul
Antonella Cornici este unul dintre numele celor care lucrează spre a deschide drumuri, spre a înlesni întâlniri, spre a spori șansele celor din teatru. Face distribuțiile cu mulți tineri, de la un teatru la altul, spre a le oferi vizibilitate. Aduce în echipe și actori cu experiență, pentru ca tinerii să aibă de unde prelua câte ceva. Le-a oferit tinerilor actori de la Giurgiu oportunitatea de a lucra cu Hausvater. Șansa ei de a cunoaște teatrul georgian, prin prisma posturii de membră a juriului unui festival de la Sighnaghi, de a face un workshop teatral la Tbilisi, apoi de a regiza un spectacol în Rustavi, nu doar că a marcat-o profund - (e de citit acest interviu acordat pentru LiterNet Alinei Mariana Maer) -, dar a și stimulat-o să întindă o punte culturală. Teatrele din Giurgiu și Târgu Jiu au mers să joace în Georgia, actorii noștri au avut ocazia de a vedea jocul celor de acolo.
Colaborarea cu Teatrul Dramatic Elvira Godeanu a cunoscut un parcurs ascendent, s-a dovedit fructuoasă prin recunoașteri în țară și peste hotare. Festivalul Internațional Elvira Godeanu continuă o tradiție nu doar a orașului ci, aș zice, a regiunii, alăturându-se cu cinste celor organizate de Craiova. Între invitații străini din acest an a fost și echipa teatrului din Rustavi, cu producția Frinvele / Păsări (după Aristofan), a cărei regie a fost încredințată Antonellei Cornici. Așa se face că am reușit să revăd actori georgieni după experiența din festivalul Shakespeare 2026 de la Craiova.
***
Într-un gest pe care mi-ar plăcea mereu să-l aflu în legătură cu operele de artă, Antonella Cornici a scris și un eseu - care poate fi citit aici - despre întâlnirea, prilejuită de spectacolul pe care l-a creat, dintre un text antic și un timp contemporan. A scris despre reluarea lui după un prim contact în anii de formare, despre "zboruri și utopii", despre mesajul etern al lui Aristofan. "Experiența georgiană, însă, mi-a oferit o lecție de teatru și de viață: curajul de a rămâne fidel unei viziuni personale, de a căuta sensul viu al textului, mai degrabă decât forma sa consacrată".
În legătură cu Frinvele / Păsări - un text, cu instanțierile sale, care a atras nume mari din teatrul românesc (Aureliu Manea, Cătălina Buzoianu, Nicky Wolcz, Alexandru Dabija) -, s-a vorbit mereu din perspectiva utopiei. De altfel, emblematică a rămas denumirea 'cetatea cucului din nori'.
Spectacolul construit de Antonella Cornici, la teatrul din Rustavi, mi-a indus o altă perspectivă, organic legată de natura felului în care au jucat actorii, în decupajul dramaturgic propus de regizoare. În special charisma și expresivitatea lui Andria Vachridze m-au făcut să reflectez la expresia populară "s-a întâlnit hoțul cu prostul" care, dincolo de forma sa vulgară, reflectă dualitatea etern umană a speculării - de către unii - a naivității, candorii altora. Și nu doar în vederea unui interes material urmărit de către primii, cât al vanității de a schimba lumea după credința proprie, chiar dacă, adesea, învelită în aparența 'științei' și, mai ales, a bunelor intenții. Marketingul nu s-a inventat în era noastră. Aceasta mi s-a părut a fi dominanta spectacolului, însoțită de alte teme de reflectat, secundare. Dar să le luăm pe rând.
Pisthetairos și Euelpides sunt cei doi fugari care deschid povestea. Unul este cel care se arată a fi erou principal, celălalt estompându-se treptat în umbra primului, zvâcnind într-un moment dramatic și punctând la final. Primul este interpretat de cel pe care l-am amintit deja, care captivează publicul, genul de actor care poate subjuga sala și s-o conducă după propria-i partitură.
El ilustrează perfect cuvintele Antonellei Cornici: "Actorul trebuie să umple golul cu emoție, relație și joc. În opinia mea, cele mai puternice imagini teatrale se nasc tocmai din acest gol. Fiecare gest câștigă greutate, fiecare tăcere devine semnificativă. Este o estetică a simplității, dar și o disciplină a prezenței". Paradoxal, numele eroului are înțelesul de 'prieten credincios' - și, spunând cum îl cheamă, la un moment dat, chiar va sugera asta - deși, evident, se potrivește mai bine pentru însoțitorul său. Euelpides înseamnă 'trage nădejde' (când este prezentat de către prietenul său e numit 'sfârșitul la toate' - după clipa de uluială, vine explicația celebră a speranței care moare ultima) și se simte acest sentiment al speranței dincolo de argumente, chiar și din jocul lui Nikoloz Gvazava. Tinerețea lui transmite.
Cei doi năvălesc în scenă ca într-un desant în noapte, explorând cu lanternele întregul spațiu și, element semnificativ, îmbrăcați în costume militare cu aspect de camuflaj, de unde gândul că au dezertat, au fugit din toiul unui război, din dorința de a trăi în pace, în liniște, exprimându-se ca atare. Prin convenție, îi putem asimila unor refugiați. Și, într-un fel, se strecoară și gândul scormonitor că un astfel de străin vine și răscolește lumea păsărilor, le devine rege. Și din nou un gând adiacent ce aduce în prim plan o zicală populară: 'ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!'. Pentru că exact Pisthetairos este cel care se plânge la început, când căuta, timid, refugiu: "Ne-au cotropit, au venit să schimbe tot, să ne ia tot...", spre a schimba el, mai apoi, lumea păsărilor.
Provocarea rămâne, mereu, în reprezentarea acestora. Scenografia și costumele poartă semnătura Barbarei Aslamazi, artistă cu o anume notorietate în teatrul georgian. Păsările sunt costumate în negru complet, după modelul actorilor care mânuiesc marionete, urmând ca o seamă de elemente adiționale să aducă și culoare și simboluri adecvate. Penele sunt, astfel, puse în evidență. Machiajul, uneori amintind de commedia dell'arte, subliniază la rândul său. Anka Didmanidze, interpreta personajului pe post de traducător al păsărilor, poartă pe cap, în loc de penajul aidoma unei coafuri rafinate, al celorlalte, o carte deschisă, element de identificare (poartă și ochelari), care, totodată, induce și un zâmbet. Spectacolul este gândit pentru un spațiu practic gol, inițial în acord cu 'odiseea' refugiaților, apoi mergând pe sugestia teritoriului volatil al păsărilor, predilect al zborului. Astfel vedem un set de sfori atârnând din înalt, pe care sunt înnodate mici stinghii ca pentru un popas din zbor. Becurile joacă și ele un rol în magia tărâmului, ba chiar, unul dintre ele devenind aidoma unui comutator fermecat în mâna lui Pistheitaros.
A mai intrat în joc și coregrafia - semnată Kote Purtseladze și Nana Bibilashvili - , nu doar în dinamica, de grup sau nu, a personajelor, ci și în gesturile identificabile la unele păsări, devenind, aici, elemente de limbaj, pe care cei doi intruși în lumea lor le deprind și le utilizează ori de câte ori caută să iasă cu bine dintr-un impas ori să câștige un avantaj.
Păsările apar pe rând, fiecare având momentul de focalizare. Mai întâi e mica pasăre ce și-a urmat stăpânul metamorfozat în pupăză, devenită servantul acesteia, interpretată de Mariam Kvitaishvili. Cu o jovialitate de asemenea din commedia dell'arte, cu peruca de un verde electric - amprenta ei de culoare este asortată cu a stăpânei -, are și gesturi din artele marțiale, simulează și o rafală de mitralieră, cu un amestec de bufonadă și cochetărie juvenilă.
Natia Meladze este în rolul pupezei cu personalitatea de fost rege, metamorfozat. Penajul verde de pe cap are alura unei coroane. De altfel și pantalonii au un imprimeu care adaugă semne argintii. Ea își face apariția ca atare, cu 'suită', în sensul grupului de păsări ce alcătuiesc corul (actrițe și actori cu personaj unic sau multiplu). Coregrafia apariției corului se încheie cu gestul regal de a sufla un mănunchi de pene din căușul palmelor.
Natia Meladze și Andria Vachridze fac ca personajele lor să capete 'chimia' unei relații în care ea se arată sobră și dedicată, iar el mucalit și cu mobilitate în specularea oportunităților pentru planul ce se țese ca din nimic. Pentru că imediat după ce se conturează ideea acceptării celor doi imigranți în lumea păsărilor, vine și propunerea lui Pistheitaros de a crea celebra cetate menită să se interpună între zei și oameni. Un stat al păsărilor. E momentul ispitirii: "vei deveni foarte bogată, dacă mă asculți; vei domni peste tot pământul, peste toate sufletele". Alegoric, lucrurile pot fi privite nu doar din perspectiva teoriei politice, ci și al practicii regionale, ținând seama de poziția Georgiei în coasta unui imperiu și cu un ochi ațintit spre Europa. Cu delicata problemă a Osetiei. Pistheitaros a devenit repede consilier de strategie politică pentru pupăză - folosindu-se și de farmecul său personal - și la fel de repede se insinuează în planul conducerii către și în noul stat.
Pașii următori aduc dramatism din suspiciunea cu care sunt văzuți cei doi de către păsări. Tălmaciul se arată sceptic și joacă rolul tipic al înțeleptului care avertizează și, de regulă, în van. Speculând cu aceeași înțelepciune populară, putem reflecta la vechea cale a calului troian pentru asalt, exprimată prin sintagma cozii de topor. Pupăza a fost om, este veriga bipolarității între păsări și imigranți. Câștigată de ideea lui Pistheitaros, ea lucrează pentru alungarea oricărei reticențe din partea păsărilor, introducând 'calul' în cetatea Troiei. Scena contactului între imigranți și păsări, cu busculadă, cu punerea la pământ a celor doi, spre indignarea pupezei, deja invocând legea ospitalității, ne oferă și imaginea cu conducătoarea corului urcată pe spinările celor doi, îngenuncheați, ca înhămați la bigă. Interpretată de Natia Arbolishvili, capătă o amprentă ușor caricaturală, de asemenea cu o expresie de mască italiană. Înaltă, de aici și o nuanță amuzantă, cu penajul de pe cap amintind de o coroană, este cea care nu uită că oamenii au fost dușmanii păsărilor. Într-o parabază, rostește "oamenii sunt nebuni" și face un gest ușor cu brațul către spectatori.
Ea este cea care basculează statutul celor doi, de la persecutare la acceptare, atâta vreme cât ei sunt aceia care o salvează de la a se îneca din pricina unui fulg. Pisthetairos are, astfel, șansa de a ține discursul salvator. Salvator pentru sine dar construit ca salvare a păsărilor în relația cu zeii. Discurs care sună teribil de cunoscut în reperele lui și azi, invocând figuri istorice, mitologice, alimentând orgoliul de grup și individual. "V-ați născut din Cronos și din titani... sunteți mai vechi decât pământul!" Efectul este imediat, încât pupăza declară: "Scapă-ne! Îți dăm copiii noștri și chiar pe noi înșine... Ajută-ne!" Momentul acesta cu vibrație este introdus de un mic joc al lui Pisthetairos cu echipa tehnică a spectacolului, jonglând pornirea și oprirea unui cântec. Acum este vorba de Chito-Gvrito, cu impact în cultura georgiană, deschizând suita de inserții muzicale cu tâlc. Reușita discursului aduce și decretarea: "acum sunteți zei".
Urmează înflăcărarea unui discurs despre ce vor avea de făcut, o serie de lucruri pe care elanul iluziei le înfăptuiește cu ușurință. Ultima îndoială a păsărilor e risipită: dacă vor întâmpina rezistență, vor declanșa un război, numit, desigur, sfânt, justificarea supremă.
Este jumătatea spectacolului, povestea înregistrează un vârf al eroilor noștri. Pisthetairos stârnește un strop de gelozie în pupăză, statutul devine de oaspeți de seamă, răsfățați. Vor sta, la modul propriu, în puf. Și, ca în orice basm, apare și rădăcina miraculoasă pentru a le crește aripi. Dacă am înțeles bine, replica are și un adaos, vizavi de minunile ce se pot datora aceste rădăcini: "vei auzi un accent rusesc".
De-acum lucrurile încep să se schimbe. Se face transferul de putere. Am putea asocia un proverb - fie și din Creangă - și acestui moment: "dacă-i dai nas lui Ivan, el se suie pe divan". După pledoariile prin care a căutat să câștige încrederea păsărilor, odată acceptat, speculează apariția privighetorii, o apariție de regină (Anna Sharvadze). Și vocea ei se face auzită cu o arie faimoasă - O sole mio. Iar Pisthetairos dă lovitura de palat, cu ajutorul lui Euelpides: îi ia coroana de pe cap, și-o pune sieși, reia refrenul și vocea lui, cu timbru impresionant, cucerește pe toată lumea.
Mai face un gest simbolic: cu piciorul, răstoarnă scaunul pe care privighetoarea era ținută cu forța. Iar versul sta nfronte a te este speculat ingenios într-o sonoritate cazonă, impunând corului păsărilor să se alinieze ca pentru revizia de front. Este un act simbolic ce va mai fi repetat în spectacol, devine un punct forte în creație, un aspect major al interpretării lui Andria Vachridze. Ca într-o paranteză, notez încă un spectacol în care microfonul se arată a fi un element indispensabil de recuzită. Aici îl putem privi inclusiv ca pe un sceptru. Pisthetairos și Euelpides își leapădă veșmintele de refugiați și capătă costume de păsări. Își mai dispută coroana, ca doi ștrengari care, cu gesturi iuți, i-o smulg celuilalt. E o bună secvență de pantomimă, pe fondul muzical al unui vals de Peter Grundy.
Trioul de păsări, pe care-l știm de la bun început, tranșează lucrurile: rămâne aliatul lui Pisthetairos, celălalt fiind exclus din joc. Mai mult, renunță el la tot, își leapădă haina cu pene și pleacă. Sunt clipe de zbucium pentru Pisthetairos. Câștigarea puterii este urmată de năvala provocărilor, în primul rând de conștiință. Oracolul își face datoria, ca totdeauna, dar cine stă să-l asculte? Regizoarea a gândit plastic scena, cu omul răsucind becul aprins spre a-l stinge, vocea oracolului auzindu-se tot mai gâtuit, mai puțin inteligibil, dar, desigur, dând fiori. Chemat, tălmăcitorul își face datoria, dar Pisthetairos refuză înțelesurile.
Andria Vachridze are un moment bun de joc. Pe de-o parte, mișcările sale par a fi împrumutat organic dintre cele ale păsărilor, pe de alta, frământarea i se citește pe chip. Gesturile lui față de coroană au încărcătură. Și-o așază pe piept, întins pe jos. Dar avalanșa intrușilor continuă. Subtilă este scena cu negustorul de decrete (Vakhtang Sanikidze). Vine din sală, se mișcă doar printre spectatori, împărțind manifeste și citind proclamații. Cuvinte mari despre justiție și constituție, dar cu formulări concrete pentru teatru, ceea ce atrage atenția brusc. E o extragere din poveste spre un racord la prezentul plin de conflicte, așa cum este o bună metaforă pentru prefigurarea unei societăți confiscate de o dictatură. Pisthetairos se ridică, alarmat, culegând hârtiile răspândite în public, alungându-l pe avertizor, cerând închiderea granițelor. Putem gândi că și negustorul de decrete se folosește de un arsenal de marketing precum noul dictator, dar reacția de închidere este, cu siguranță, semnul de îngrijorare al conducerii. Dictatura apasă pedala, cere semne de recunoaștere, iar membrii societății răspund după caracterul fiecăruia și limita de suportabilitate - la păsări, conducătoarea corului se arată mai febrilă în confirmări.
Dar, încă de la începuturi, știm că oricât s-ar trufi un om, vin zeii și-l temperează. Prima avertizare e a unei mesagere a zeilor, Iris (Nana Bibilashvili). O apariție elegantă, nu doar prin costumul alb, impecabil, prin machiaj, cât mai ales prin mișcări. Întreaga scenă este un vârf al coregrafiei. Părul într-o coadă lungă devine un element sugestiv pentru legătura între planuri. Rostirea cu o anume lentoare îi conferă de mister asociată cu lumea zeilor. Atâta doar că Pisthetairos, într-un nou discurs propagandistic, în care strecoară și argumente capabile să aducă justificare în ochii păsărilor, decretează: "Acum zei sunt păsările, adică EU!"
În bună parte, jocul lui Andria Vachridze include și o doză de comic. Îl poți percepe cu simpatie când îl vezi agitându-se (sunt momente în care mi-a amintit de Louis de Funès, dar mai tragic, mai concentrat) și arătându-se om în esența lui. În avalanșa de vizitatori ai noii cetăți, ucigașul de tată e o figură aparte. Vakhtang Sanikidze reapare pe scenă cu același chip senin, cu candoare. Bicicleta se arată a fi simbolul mijlocului de călătorie. Pisthetairos devine, pentru o clipă, înțeleptul care caută să deturneze înclinația spre paricid.
Finalul spectacolului ne va pune pe gânduri. Într-un fel, eroul nostru - pentru că avem un erou, Pisthetairos - suferă efectul zicalei ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!. În zece minute se derulează coborâșul său de la extaz la agonie. Succesiunea vizitelor îl aduce pe Prometeu (jucat tot de Ana Șharvadze), strecurându-se de pe pantalonul scenei, ca un ninja turnat în alb, cu mască de carnaval, de teama lui Zeus, încurajându-l pe cel care se agită împotriva zeilor. Și aici e un declic: oferta ispititoare a lui Prometeu: "Dacă-i oprești, îți dau sceptrul lui Zeus și... o fată-ncântătoare care stăpânește fulgerul lui Zeus." Cum el a vrăjit păsările, Pisthetairos cade și el pradă închipuirii.
Drept care negociază dur cu trimișii de rang înalt - și la propriu, nu doar la figurat - ai lui Zeus. Poseidon (Irakli Jishkariani) și Heracles (Rezo Koghoshvili), cocoțați pe marginea lojelor din proximitatea scenei, de asemenea în alb, negociază după propriul caracter. Interesant este că Pistheitaros, gardat de păsări, ține în mâini o bâtă. Altfel, tot cu abilitatea de care am luat cunoștință, speculând caracterul celui pe care-l are în față. Uitând, fatalmente, de al său. E om, totuși, și vanitatea învinge rațiunea. Clamează apoteotic: "Trimiteți sol, zburați prin tot văzduhul și spuneți lumii că EU l-am îngenuncheat pe Zeus din ceruri! Tot cerul este-al meu!"
Moment în care năvălește în scenă Euelpides, producând zaveră. Desantul de la începutul spectacolului, unul fără obiect armat, atunci, are acum o țintă: capturarea dictatorului, scoaterea lui din joc. La propriu. Pisthetairos este scos din sală pe o ușă laterală. Iar de asta are grijă nu doar fostul său amic, ci și un personaj care capătă un nou chip. Vakhtang Sanikidze poartă costumul negru după cum l-a interpretat pe negustorul de decrete, dar fără peruca aceluia, încât chipul îi este ușor de recunoscut din ipostaza recentă a ucigașului de tată. Lumina din ochi, zâmbetul, care-ți stârnesc un amestec de simpatie și teamă, însoțesc ieșirea fără drept de apel a fostului - deja - dictator. Ușa se închide după el, dar o mână îi întinde coroana. Tânărul o ia, ușor amuzat - joacă admirabil toată secvența -, o privește și percepem cum, imediat, în el ia naștere sentimentul cunoscut al vanității de a deține puterea. Și-o pune pe cap, mai în glumă, mai în serios, are gesturi de pantomimă, profilat în lumina unui proiector, urcă pe scenă, bucuria îl cuprinde și, cu un gest deja știut, coboară cortina și din difuzoare se aude aria O sole mio. Atâta doar că spectacolul se încheie cu Sanikidze lăsând ca dintre faldurile cortinei să se mai vadă doar chipul său, încoronat, dar cu expresia unui bufon. Încât cercul, care părea să se redeschidă după ce fusese închis, poate să aibă un cu totul alt viitor.
Din stufoasa piesă a lui Aristofan, imposibil de înțeles în detalii de noi toți, cei de azi, decupajul Antonellei Cornici a oferit un bun prilej de reflecție la multe lucruri. De la propunerea în sine, de a crea un stat care să se interpună între zei și muritori, până la tarele omenești, la vulnerabilități și, în cele din urmă, la limita puterii fiecăruia dintre noi. Altfel, așa cum tălmăcitorul de oracole nu e la loc de frunte pe scenă, povestea nu ne va schimba, după cum n-a făcut-o în mii de ani. Dar ceva se depune. Într-un timp al utopiilor de tot felul. Las ultimul cuvânt Antonellei Cornici: "Frinvele / Păsările a fost o încercare pentru mine - a curajului, a răbdării și a încrederii în umanitate. Pentru că dincolo de zboruri și utopii, mesajul lui Aristofan rămâne același: indiferent cât de departe zburăm, rămânem întotdeauna umani."
(Foto: Gela Bedianashvili)
Frinvele / Păsările după Aristofan
Producție a Teatrului Dramatic Municipal Profesional Giga Lortkipanidze, Rustavi, Georgia
Regia și selecția muzicală: Antonella Cornici
rustavitheatre.slr.ge/ka/events/26/frinvelebi
Scenografie: Barbara Aslamaz / Coregrafie: Kote Purtseladze, Nana Bibilashvili
Cu: Andria Vachridze, Nikoloz Gvazava, Natia Meladze, Mariam Kvitaishvili, Natia Arbolishvili, Anka Didmanidze, Vakhtang Sanikidze, Ana Sharvadze, Nana Bibilashvili, Irakli Jishkariani, Rezo Koghoshvili.