Primul teatru bucureştean "din scara blocului", Teatrul Desant, a prezentat în premieră un spectacol despre cum se face o trupă dance la scara blocului. Oare se poate trata prin comedie "obsesia" tinerilor români de a da lovitura peste noapte, devenind vedete?
N-am ajuns foarte uşor la Teatrul Desant, dar asta numai din cauza unor indicaţii ambigue pe care cine nu cunoaşte zona le poate interpreta diferit. Altfel, oamenii din cartier nu pot rata intrarea din bulevardul Ion Mihalache, fost 1 Mai, mai ales că există afişe care atrag atenţia asupra locului. Câţiva tineri suficient de nebuni (o nebunie foarte frumoasă, dacă mai e cazul să precizăm) au transformat - cu sprijinul sponsorului fondator Romtelecom - o scară de bloc în teatru. Sala se află la subsol, acolo unde bucureşteanul îşi are, de obicei, boxele pentru damigene cu vin şi murături, aşa încât, se înţelege, spaţiul e destul de mic şi nu asigură o bună vizibilitate. Totuşi, energia tinerilor actori şi stilul minimalist abordat, de voie, de nevoie, de tot mai mulţi tineri creatori suplinesc condiţiile improprii şi fac din "descinderea" la Teatrul Desant una plăcută.
Mai ales când subiectul piesei No one, scrisă şi regizată de Carmen Vioreanu, e decupat din actualitatea imediată şi tratat cu un umor foarte "trendy". Se iau trei foşti prieteni, certaţi din cauza unei excursii la Ibiza, premiu la care au concurat, câştigător fiind unul singur, şi se pun în conflict. Răzbunarea celui care a pierdut exploatează obsesia oricărui tânăr român care speră să se căpătuiască peste noapte, cu minimum de efort şi investiţie, fie ea financiară sau personală.
N-are rost să devoalăm în ce constă revanşa, dar trebuie spus că spectacolul câştigă prin felul în care sunt ironizate, subtil, personajele, reprezentând tipologii bine alese: actorul care n-a jucat nici un rol după absolvire, şi se laudă numai cu apariţia ca figurant într-un spot la bere (Alexandru Secăreanu), băiatul de bani gata "second hand", de vreme ce finanţele sunt asigurate de părinţii plecaţi la muncă în Spania (Virgil Aioanei), cuceritorul întreţinut de mamă şi bunică, dar care îşi petrece timpul la sala de forţă şi îşi pune speranţele într-un viitor de DJ care să mixeze în cluburi (Adrian Ştefan) şi "artistul-coregraf", cu sexualitate incertă, care face eforturi prea evidente ca să fie "trendy" sau, altfel spus, "super-wow" (Paul Dunca).
Limbajul este cea mai consistentă sursă de umor a spectacolului, în condiţiile de spaţiu date, dar şi gesturile şi jumătăţile de atitudine ale celor patru protagonişti spun foarte multe. Despre o generaţie în curs de americanizare - nu numai prin împrumutul excesiv de replici şi sintagme - dar şi prin aplecarea spre o superficialitate periculoasă, care îi determină să se rezume la a avea vise imposibile, în loc să depună eforturi pentru un "succes personalizat" în funcţie de posibilităţi. Visul celor patru este să "dea lovitura" cu o trupă dance, după modelul tuturor ciupercilor apărute după ploaie în ultimii ani de zile, alimentând artificial un aşa zis "showbiz" autohton. În realitate, dacă priveşti mai atent, în loc de modele de reuşită puse pe pereţii camerei de tinerii care vor să le semene, găseşti doar o tristă adunătură de personaje efemere, care îşi câştigă bruma de celebritate expunându-şi viaţa personală prin reviste de doi lei, în absenţa oricăror calităţi muzicale.
Plecând de la un caz particular, autoarea Carmen Vioreanu analizează cu mijloace moderne, dinamice şi surprinzătoare - film, videoclip (realizate de Darie Alexandru) şi karaoke - un "model de succes" care se dovedeşte gol pe dinăuntru şi periculos pentru fraierii care se lasă amăgiţi de el. Tinerii din sală s-au amuzat copios pe seama personajelor care pozează fie în macho, fie în artişti (altfel spus, pe limba lor, vor "să o ardă artişti"), au râs cu lacrimi de videoclipul construit prin acumularea de clişee din videoclipuri ale unor trupe dance difuzate şi azi peste tot, aşa încât există speranţe că, cel puţin aceia dintre ei care au văzut spectacolul, să vor gândi de două ori înainte de a se lăsa păcăliţi de un asemenea scenariu kitchos. Pentru o adevărată eficienţă, spectacolul ar trebui jucat în cât mai multe licee din ţară.
Ce vor face însă aceşti tineri cu timpul lor, petrecut acum în cluburi şi discoteci şi consumat în nesfârşite aşteptări cu iz de disperare şi de încremenire în stadiu de proiect? Ei bine, asta e cu totul altă problemă...