Să nu ne mai facem că nu-nţelegem, critica - literară, de teatru, muzicală, de artă plastică, de film şi de orice altceva - e un parazit; rămîne însă de aflat răspunsul la o întrebare totuşi interesantă: ce fel de parazit e critica noastră?
Biologia ne învaţă că între parazit şi organismul care-l găzduieşte se pot stabili trei tipuri de relaţii - antibiotice, probiotice şi simbiotice, dintre care primele două (în care doar unul din parteneri, fie parazitul, fie organismul-gazdă, are de cîştigat) nu ne interesează prea mult. Dar relaţia simbiotică (de pildă, dintre crocodil şi păsăreaua care-i curăţă resturile de mîncare rămase între dinţi) pare foarte tentantă pentru aproximarea schimburilor dintre critică şi obiectul său, căci e o relaţie de dependenţă reciprocă în condiţii de autonomie de mişcare a amîndurora, fără, deci, ca, definind critica drept parazit, să-nţeleg că ea e inutilă. În biologie, funcţia creează organul, iar experienţa de zi cu zi ne arată că, spre deosebire de apendice sau măselele de minte, critica n-a ajuns (încă...) un atavism, funcţia există în continuare, iar organul se dezvoltă bine-mersi.
Relaţia simbiotică e însă puţin perversă: dacă unul dintre cei doi parteneri nu-şi face bine treaba (dacă păsăreaua n-are chef să-i cureţe dinţii crocodilului sau crocodilul nu deschide gura), nu-l pune numai pe celălalt în pericol, se pune pe el însuşi în primejdie de extincţie.
Ceea ce ne aduce la obiectul nostru de interes, critica şi, în acest caz particular, teatrul românesc, într-o relaţie simbiotică ajunsă momentan în criză, prin boicotarea reciprocă a parazitului şi a organismului-gazdă. De curînd, parazitul (recte, critica) a intrat în panică descoperind că animăluţul-spectacol a luat-o la trap într-o viteză pentru care ea - critica serioasă - nu e dotată. Lăsînd analogiile la o parte, momentul trezirii a coincis cu lista nominalizărilor la premiile UNITER, listă care-a lăsat multă lume cu gura căscată şi care a fost, trebuie precizat, opera unor marginali (înţelegînd prin asta non-implicarea în birocraţia critică, centrul de putere fiind la noi unul nu al judecăţii valorice, ci al purei administraţii). A fost premiat un one-man show produs într-un bar în care critica serioasă n-a pus piciorul de cînd e ea, jucat la Gala Tînărului Actor pe la 12 noaptea, într-un hol de hotel şi-n entuziasmul celor de-acolo, a fost premiat un critic şi revista pe care el o face fără ajutorul, sfatul sau bunăvoinţa celor de sus, a ajuns pe lista scurtă un regizor despre care, după ceva înjurături, a intrat în graţiile marilor fiindcă se aflase că-i la modă. Critica noastră cea serioasă, care scrie despre un spectacol după ce s-a convins că-i un succes (adică după ce toată lumea a terminat de scris despre; mai c-aş numi-o critică ventrilocă) şi care-a luat relaţia simbiotică drept posesie a pîinii şi cuţitului, a descoperit că animăluţul, plictisit de parazitul lui care nu-şi mai face treaba, e pe cale să-şi găsească alte mijloace de supravieţuire (eventual, un parazit mai tînăr, mai vioi şi mai lipsit de ambiţii megalomane). Şi ce face parazitul? Ei, ce să facă şi el... face Gala Tinerilor Regizori de la Buzău.
Schimbînd tonul şi registrul, riscînd să supăr oameni care m-au cazat o noapte la Buzău şi lăsînd la o parte imperfecţiunile tehnice, aş spune că mie, una, festivalul acesta mi s-a părut o tentativă lipsită de subtilitate de apropriere a noilor mişcări în teatru de către o birocraţie critică speriată că nu mai deţine controlul, că, după ce în verdictul critic oricum nu avusese puterea, e pe cale să piardă şi monopolul administrativ: ei bine, da, există şi trăiesc independent spectacole care n-au nevoie de un asemenea gir şi care le întrec valoric pe cele care-l au.
Cîtă onestitate cu tine însuţi, cu propriu-ţi simţ critic poţi avea cînd păstoreşti spectacole pe care ani de zile ai refuzat să le vezi în pivniţele lor de subzistenţă (căci trei producţii ale Teatrului LUNI de la Green Hours au fost invitate, iar No Mom’s Land are vreo doi ani) sau ai considerat c-ar trebui interzise pentru că nu sînt teatru? Probabil cam tot atîta cîtă deontologie au cei care, membri în juriu, nu se duc la spectacol pe motiv că l-au mai văzut sau vorbesc la telefonul mobil mai toate cele 55 de minute ale reprezentaţiei. Din păcate, la noi nu există deocamdată un cod etic al breslei teatrale care să-i împiedice pe membrii ei, în absenţa propriului simţ al responsabilităţii, să facă anumite lucruri pentru care în alte ţări mai calde ar fi puşi la zid de confraţi - ca, un alt exemplu de mare actualitate, să scrie articole de analiză şi informaţie despre festivaluri din ale căror jurii au făcut parte.
Spuneam că festivalul de la Buzău a fost o tentativă de legitimare a criticii instituţionalizate, căreia zone întregi ale spectacolului începeau să-i scape; s-a încercat afilierea noilor regizori la plutonul birocratic, dar asta nu înseamnă, totuşi, că cineva a recunoscut vreun moment a fi greşit în judecarea critică a acestora. "Palmaresul" Galei (punîndu-i alături pe Alexandra Badea, Alice Barb, Florin Piersic jr., Puiu Şerban şi Radu Nichifor), arată mult prea bine că, odată lămurită chestiunea cu "şi ei sînt ai noştri", cîştig de cauză are aceeaşi combinaţie între conformisul propriilor concepţii teatrale şi snobismul de a fi mereu în trend (de unde reconfirmările întru nimic surprinzătoare ale lui Florinel Piersic şi Alexandra Badea, al cărei excelent Spaţiu vital va merge la Avignon în secţiunea off şi nu se făcea să nu fie bifat printre achiziţiile instituţionale).
La un moment dat m-a străbătut întrebarea de ce regizori ca Radu Afrim, Cristi Juncu, Theo Herghelegiu, Radu Apostol ori Sorin Militaru acceptă să participe la asemenea exerciţii de incompatibilitate în stare să te lase cu gura căscată; probabil că artiştii sînt naturi sensibile, uşor de flatat cu laudele unor oameni cu greutate a căror autentică anvergură n-o cunosc şi la fel de uşor de tentat cu cele cinci premii a cîte 1000 de dolari. Dar nu la fel de uşor mi-e să găsesc motivaţia pentru care, deşi cantitatea de nemulţumire a fost mare (pînă şi în juriu, din care Mircea Ghiţulescu s-a retras), nici unul dintre regizorii ajunşi la Buzău nu şi-a făcut publică atitudinea (în presă, vreau să zic, fiindcă Sorin Militaru a apucat să zică ceva în singura ocazie în care s-a discutat acolo despre spectacole), lăsînd această atitudine pe seama restului criticii. Iar dacă e să citeşti ziarele, Capul de... regizor a fost un succes pe toată linia, umbrit doar de lipsa de unitate stilistică a montărilor şi de preferinţa pentru texte cam kinky.
Şi aşa am ajuns din nou la acea relaţie simbiotică între critic şi, de data asta, partea din angrenajul teatral numită regizor. Într-un fel, el aşteaptă ca parazitul-critic să funcţioneze ca "traducător din limbajul surdo-muţilor" (scuze pentru nota de incorectitudine politică), să suplinească aşadar lipsa de apatenţă pentru articularea unui discurs a practicienilor (eşi e cît se poate de evident că teoreticienii care au lăsat urme în teatru au fost, în fapt, practicieni) Şi criticii noştri (cu marile excepţii de rigoare) n-au vocaţie pentru asemenea limbi străine. Probabil că, în asemenea condiţii, pentru ca relaţia simbiotică să înceapă să meargă iar la parametri de supravieţuire a ambilor parteneri, măcar atîta lucru ar trebui lămurit de la început: cît deschide gura crocodilul (căci regizorii un discurs trebuie să-şi asume) şi ce mănîncă păsărica (poate se va naşte o critică de direcţie care s-o concureze pe cea actuală, ubicuă şi convinsă de propria-i vocaţie universală).