Muzica îi aparţine lui Nicu Alifantis (voce şi chitară acustică), alături de care îşi dau concursul Virgil Popescu (bass, acustic bass, backing vocal), Răzvan Mirică (chitară electrică, chitară acustică, sitar, backing vocal), Sorin Voinea (keyboards, chitară midi, backing vocal), Relu Biţulescu (tobe) şi invitaţi Marius Baţu (voce), Emil Soumah (percuţii), Alexandra Itigan şi Ruxandra Moldovan (backing vocal). Aranjamentele muzicale îi aparţin ş.i pe album lui Virgil Popescu. Nicu Alifantis a fost foarte exact în estimare muncii la acest album: mai bine de două luni pentru compunerea cîntecelor (noiembrie 2001 - ianuarie 2002), 60 de ore de repetiţii (ianuarie-februarie), 106 de ore de înregistrări (pînă în martie), în timp ce mixajele şi masterul s-au realizat în alte 100 de ore.
Încă de atunci se spunea că va exista un turneu de promovare, într-o primă fază, fiind programate concerta în 20 de cluburi din Bucureşti şi din ţară, ulterior avându-se în vedere alte zece spectacole în săli de teatru din mari oraşe. Nicu Alifantis aniversa anul trecut 30 de ani de la debutul componistic, iar în 2003 va sărbători tot trei decenii de la debutul scenic. Cu puţin înainte de Crăciun, Nicu Alifantis şi formaţia ZAN au încheiat turneului naţional de promovare a albumului Neuitatele femei, printr-un concert la clubul bucureştean Twice, ce a cuprins povestiri şi cîntece mai vechi şi mai noi, de la Ploaie în luna lui Marte la Ce frumoasă despărţire. Timp de o lună şi jumătate, Nicu Alifantis & ZAN au cântat în 17 oraşe, în afară de Bucureşti: Galaţi, Braşov, Tîrgu Mureş, Cluj, Craiova, Arad, Timişoara, Iaşi, Suceava, Bacău, Oradea, Baia Mare, Zalău, Brăila, Buzău, Piteşti şi Constanţa. Bilanţul ar fi: peste 5000 de spectatori şi 6500 de km parcurşi. O echipă a TVR2, co-producător al evenimentului, a însoţit turneul în diferite oraşe, iar concertul din Clubul Prometheus a fost filmat integral. El a fost subiectul unui amplu material, difuzat în luna ianuarie.
Am ajuns în februarie, când sala Teatrului "Nottara" a fost plină ca la o premieră îndelung aşteptată, deşi concertul Alifantis & Zan a mai fost programat la Bucureşti. Indiscutabil, însă, există un public pe care îl aduci greu la club, dar care la teatru vine cu plăcere, chiar pentru evenimente ce depăşesc sfera spectacolului teatral convenţional.
Fermecătorul "r" al lui Nicu Alifantis, aerul balcanic-oriental al muzicii lui, forţa de a nu se cantona în propriile clişee (după 30 de ani de muzică şi 13 albume personale), sunt unele dintre impresiile ce mi-au trecut fugar prin minte la finalul concertului, într-o geroasă seară de luni în care Mircea Diaconu a inaugurat la Teatrul "Nottara" o încercare de "altfel de spectacol".
M-am trezit "luată de val" alături de un public superb, decent dar entuziast, compus preponderent din oameni tineri, care se îmbracă frumos ca să vină la teatru şi care, iată, sunt avizi de texte poetice. Lumea românească nu s-a schimbat atât de mult pe cât ne place să o spunem şi să o repetăm. Ceea ce contează este de unde o privim şi care sunt secvenţele de viaţă pe care ne străduim să le ignorăm, deşi ele ţipă, precum Nichita Stănescu parafrazat de Nicu Alifantis în motto-ul recentului său album Neuitatele femei: "Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte/cântă". Am cunoscut un public care nu ştia să aplaude solourile, dar îl susţinea pe artist la mulţumirile către echipa tehnică a teatrului (binemeritate, în condiţiile în care lunea era unica zi liberă a acesteia). Un public care respira lîngă mine şi despre care mass-media susţine că nu există.
O piesă nouă, alta veche... concertul curge firesc. Aranjamentele lui Virgil Popescu (care semnează şi partitura chitarei bas) sunt pline şi colorate, bazându-se pe o secţie ritmică "ceas" şi în acelaşi timp inspirată (claviaturi - Sorin Voinea, tobe - Relu Biţulescu, cu un fericit adaos de percuţie - Emil Soumah) şi pe numeroasele chitare ale lui Răzvan Mirică şi Nicu Alifantis.
Emoţionantă seară. Piese ca Umbra sunt succesele autentice ale muzicii româneşti. Sunt valabile peste generaţii şi parcă refuză să se demodeze. În plus, concertul a evoluat într-un ritm divers, gradând tensiunea, îmbinând momentele de lirism şi nostalgie ("Romanţă"), cu dinamice şi ironice incursiuni într-un prezent filtrat printr-un unghi personal ("Crocodilu'").
Atracţia adevăraţilor muzicieni români către a cânta live cu orice preţ şi risc începe să fie din ce în ce mai evidentă şi mai "agresivă", spre binele cauzei. Din fericire, publicul apreciază că nu mai este păcălit şi că în loc de conserve pline cu te miri ce, i se oferă muzică adevărată şi vie.
Cumpăraţi discul Neuitatele femei al lui Nicu Alifantis, pentru că dacă aţi parcurs aceste rânduri până la sfârşit, sigur vă veţi bucura de el ! Dar, şi mai important, nu rataţi un eventual nou concert de luni, pregătit de Mircea Diaconu cu Nicu Alifantis.