Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Valmont

Asasinarea unei curve - Valmont


TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
O sută de teatre în Budapesta, zece la Bucureşti. Inflaţia din capitală vecină pare galopantă doar dacă e privită prin prisma austerităţii dîmboviţene, ca să nu spun a sărăciei. În fond, e vorba despre multiple spaţii de joc care acoperă şi modelează, prin diversitate, atît gusturile publicului, cît şi necesităţile de exprimare ale regizorilor, actorilor şi dramaturgilor.

Uitîndu-ne mai puţin peste gard şi mai mult în ograda proprie, cu şapte teatre de stat în Bucureşti nu se face nici cultură, nici entertainment, cu atît mai puţin cercetare teatrală. Nu ştiu cum se întîmplă însă, dar şi astea şapte par prea multe. Poate lipsa de oferte incitante - excitante (a se citi teatrul orgasmic), poate un management artistic neinspirat, poate micile interese balcanice (aceiaşi regizori montează n spectacole, deşi li s-au epuizat ideile şi li s-a consumat stilistica, dar nu sunt puşi pe tuşă pentru că sunt nume mari şi nu se face), poate alte motive neindentificabile încă fac ca "panorama" teatrală oficială să fie, cel puţin la nivel bucureştean, dezamăgitoare.

Apariţia spaţiilor alternative de joc, independente financiar de ţeava bugetului public, s-a făcut greoi astfel că primele teatre care s-au iţit pe cont propriu (şi care au rezistat în timp) au devenit un fel de oficiale ale underground-ului. Teatrul Act şi Teatrul Luni de la Green Hours s-au clasicizat ca forme româneşti primare ale teatrului independent şi café-teatrului. Ambele spaţii underground au determinat, cu ceva eşecuri, dar şi cu reuşite, apropierea unui public tînăr, open minded şi doritor de altceva, fie el, acest altceva încă nedefinit. Exemplul a făcut la fel de greu prozeliţi, dar, în ultimul timp, lucrurile par a se mişca cu o viteză cît de cît apropiată de mileniul III.

Una din recentele apariţii în spaţiul spectacular al capitalei este Teatrul Montage, răsărit într-o galerie de artă. Montage este, de fapt, un teatru de cameră în care încap 25-30 de spectatori, unde proximitatea lucrărilor de artă dă aerul unul salon cultural exclusivist, iar intimitatea actorilor cu spectatorul schimbă din start poziţia spectatorului, din martor în participant. Lucrul acesta modifică accentele atît în alegerea repertoriului, cît şi în scopul demersului artistic. Teatrul de cameră sau de club, cum spun organizatorii cu referire la cluburile englezeşti, lipsea din oferta încă mult prea limitată a spaţiilor de joc bucureştene. Şi publicul vizat e unul aparte, nu exclusiv tînăr, dar obligatoriu educat. Premiera care a inaugurat Teatrul Montage a fost Valmont, adaptare după Choderlos de Laclos şi Heiner Muller, în regia lui Marcel Ţop.




Mâna înmănuşată rubiniu a Marchizei atîrnă neglijent pe mînerul jilţului. Din peruca roşie un cîrlionţ rebel se leagănă uşor. Marchiza vorbeşte nemişcată, vocea îi ţîşneşte groasă, masculină, vicioasă, cuvintele se rostogolesc ameninţător-excitant către Valmont. Gura sîngerie schiţează un rictus. Îşi savurează încet vînatul. Valmont a făcut-o să-l iubească, lucru de neacceptat, de nerecunoscut, de neîndurat. Marchiza nu ştie să piardă. Ştie să ucidă.

Textul lui Choderlos de Laclos condimentat cu sexualitatea mustindă a lui Heiner Muller este o radiografie a seducţiei reci, programat periculoase. Un joc calculat-pasional al plăcerii în avangarda morţii, al voluptăţii ca substanţă a vieţii. Moartea potenţează viciul, proximitatea ei trezeşte libidoul, intensifică orgasmul. Marchiza şi Vicontele, plasaţi doar aparent în sec al XVII-lea datorită bogăţiei decadente a costumelor şi moravurilor deopotrivă, se duelează în priviri şi gesturi lascive, păstrînd însă permanent controlul raţional asupra jocului. O capcană în care Valmont-"curva" cade destul de uşor pentru că el nu are nici orgoliul amoral al Marchizei, nici subtilitatea ei, nici adîncimea iubirii-posesie-ură care o macină. El joacă senin, din plăcere pură, fără ranchiună, fără durere. "Curva" nu are remuşcări.

Valmont (Radu Iacoban) este o variantă de Casanova ceva mai tarată de conştiinţa propriei imoralităţi, dar lipsit total de răutate. Cît durează jocul, el se distrează. Cînd apare suferinţa, încetează să rîdă, căci rîsul gros e apanajul Marchizei. De altfel, în trecerile succesive prin personaje, Valmont în interpretarea Marchizei (Iulia Lumânare) e mult mai insinuant-agresiv-duplicitar decât Valmont cel real. Alunecarea ei în chip de Valmont ca o insectă uriaşă (văduva neagră care îşi ucide partenerul după sex) care vrea să o cuprindă tentacular pe Madame de Tourvel într-o îmbrăţişare păcătoasă, argumentată (blasfemie!) de premise religioase este născocită de erotismul pulsatil-patologic al Marchizei, nu de Valmont care este mai mult un obiect al dorinţei decât un manipulator. Personalitatea fragmentată a Marchizei este susţinută de două alter-ego, tăcute, dar insidioase, femei-tigroaice, devoratoare în priviri, ucigaşe din instinct. Tava de argint cu merele şi ciorchinele de strugure aranjate obscen circulă prin intermediul lor între cei doi playeri ca simbol al jocului. Costumele negre, excelent finisate ale Oanei Drăghici dezghioacă lascivitatea personajelor, adăugîndu-le strălucirea perversă a broderiilor şi pietrelor.

Spectacolul lui Marcel Ţop este acel tip de teatru orgasmic despre care scriam mai sus, nu pentru că vorbeşte de sex ca armă letală, ci pentru că stîrneşte spectatorului doza de adrenalină necesară în fiecare spectacol, dar atît de rara avis pe scenele româneşti. Valmont moare, Marchiza îl sărută lung, tandru. Trofeul e al ei.



Teatrul Montage
Calea Călăraşilor nr. 94, Bucureşti
Valmont
adaptare după Choderlos de Laclos şi Heiner Muller
regia: Marcel Ţop
scenografia: Daniel Divrician
costume: Oana Drăghici
asistent scenografie: Sofia Ovejan
Cu: Radu Iacoban, Iulia Lumânare, Silvia Boştină, Bianca Oichea.



 Toate articolele despre Valmont


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Oana Stoica


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer