I-am văzut recent o expoziţie la Muzeul Naţional de Artă al României, care reunea cîteva copii (60) după fotogravuri publicate în cele 20 de portofolii incluse în lucrarea sa (în 20 de volume) The American Indian. Curtis a realizat de-a lungul vieţii vreo 40.000 de imagini cu indieni din toate zonele Statelor Unite. A fost un inovator în ale fotografiei şi un etnograf.
Cînd America deplîngea deja distrugerea indienilor (după ce îi distrusese), el pornea să-i imortalizeze. Ca să facă rost de bani (a avut o stipendie, dar a terminat-o repede), a acceptat, printre altele, să fie fotograf de platou şi cameraman secund la Cele zece porunci de Cecil B. DeMille, în 1920. Nu-l interesa cinematografia. Interesul lui era trecutul, nu noua artă. Din acest unghi trebuie privit şi filmul lui etnografic In the Land of the Headhunters, din 1913, în care filma obiceiurile indienilor Kwakiutl şi despre care s-a spus ulterior că anunţa, în ceea ce priveşte tratarea subiectului, pelicula Nanook of the North (1922) a lui Robert J. Flaherty, considerată punct de pornire al filmului documentar. Filmul lui Curtis a avut o singură proiecţie, fiind practic (sic) un fiasco.
Nu vreau să vorbesc prea mult despre ce a făcut Edward Sheriff Curtis. Prima fotogravură de mai sus, intitulată The Vanishing Race, mi se pare de ajuns pentru că reprezintă sfîrşitul unei lumi şi al unui timp. Nu e singura imagine cu indieni surprinşi fugar, îndepărtîndu-se. Curtis a simţit potenţialul dramatic (şi metafizic) al cadrării. Sub aceasta, vedeţi alta. Seamănă cu nişte cadre dintr-un film, numai că nu sînt dintr-un western. Sînt pe bune, chiar dacă fotograful le-a regizat, adică i-a pus pe indieni să umble. Dar indienii sînt indieni, iarba e iarba de-atunci, norii sînt tot de-atunci. Şi s-au stricat de mult.
Hoarda sălbatică / Wild Bunch e filmul unui sfîrşit
Sfîrşiturile au o solemnitate care le absolvă un pic de tristeţe şi regrete, poate pentru că le pune o ramă nostalgică şi le fixează într-un context care ţine şi de predestinare. Hoarda sălbatică / The Wild Bunch e tot filmul unui sfîrşit. Oamenii lui Pike Bishop (William Holden) fac şi ei parte dintr-o vanishing race; sînt prinşi la mijloc între revoluţia industrială, revoluţia mexicană, primul război mondial care se apropie. Minunata lume nouă nu mai are nici un loc pentru singuraticii Vestului şi pentru vechile lor repere morale. Libertatea lor e înlocuită cu un alt gen de libertate. Civilizaţia nouă îi înghite aşa cum i-a înghiţit şi pe indienii plecaţi cu caii lor (în şir indian, normal), la fel cum i-a înghiţit pe mamuţi şi pe eroii reanimaţi din Ice Age.
Timpul trece tot mai repede. Those days are closing fast, spune Pike Bishop, fără să ştie că, peste mulţi, mulţi ani, nişte fizicieni vor demonstra matematic faptul că timpul se scurge într-adevăr tot mai repede. Conturile se închid tot mai repede. E curios cum pe linia de finiş toţi sînt la fel. Indienii şi cowboy-ii sînt pentru noi nu atît rivali, cît mai mult două specii de mamuţi şterse nu la mare distanţă una de alta de pe faţa pămîntului. În 1969, cînd Sam Peckinpah a făcut The Wild Bunch, western-ul căzuse şi el în desuetudine. Filmul lui e un last walk înainte de a cădea cortina şi peste acest gen cinematografic.
În urmă rămîn umbrele - de pe ecran, de pe plăci fotografice, din cute ale memoriei - ca nişte nori, "castele aeriene de îngheţată" - icecream castles in the air, după cum le spune Joni Mitchell.
The Wild Bunch - 1969, Regia: Sam Peckinpah. Imaginea: Lucien Ballard. Cu: William Holden, Ernest Borgnine, Robert Ryan, Edmond O'Brien