Văd. Aşa se distrează omul perfect. Mă uit şi eu peste gîrla care desparte insula de inşi, naţia de naţionalişti, Dunărea de Dune, graniţa de garduri. Mai dau un ochi: aşa vorbesc copiii perfecţi, aşa caţără muşchiul perfect, aşa sare drum and baser-ul stelar. Mă hlizesc aiurea: aşa se distrează oamenii insulari. Ăsta era să fie Solarisul: proiecţia dorinţelor mele hulpave (sic! - superb cuvînt). Dar nu e. E: Sex shop şi gulaş, e coffee and cigarettes, cu tot cu Novecento la bord. Aberez? Nu! E pur şi e simplu.
El, omul perfect: caută dezinhibiţia. Aceasta îl va duce la depersonalizare. Pentru asta e el liber, la doar 24 de euro pe zi distanţă. Pe Sziget. Sări!
Înconjurat de ape, în centrul unui fost imperiu, călcînd pe urmele fenomenului transformării europene etc. Dar cui îi pasă de istoria făcută de alţii? Dacă am chef să fac eu semn pe zidul care ne desparte de Exchange-ul de lîngă gara făcută de Eiffel? Dacă mi se năzare să arunc cu sos de soia de la Chinese Fast Food-ul de lîngă apa care trece şi pe lîngă mine şi pe lîngă ţara ale cărei graniţe îmi vine destul de des să le violez. Pentru că numai aşa pot penetra un spaţiu mişto: zona proaspăt made in EU. Eu in EU? (maxim clişeu, ştiu).
Şase ore mă despart de vizionarea omului perfect: Voodoo people. Prodigy. La naiba. Îi pierd că-s marţi. Eu marţi am plan cu scop de top. Sistemul mă aşteaptă cu braţele deschise. Da' tot prind o frecvenţă şi mă chinui să sîngerez la Radiohead-ul de sîmbătă. Pe ei îi aud mai bine din spatele masei, nu mesei, cu miros de mîncare thailandeză, japoneză, indiană, tibetană, corsicană, marţiană. Cică merg să-i văd pe cei care ştiu să simtă intens "the vibe", care profită de vieţile uşor prăfuite după zece ani de frecat tot felul de mente cu iz de ouzo si Kenzo.
Last life in the Universe. Pe insulă se aud plescăituri de hot dog şi gîlgîit de bere. Şi-mi vine să-i recomand băiatului de la lansarea de poezie să tacă odată. E din rai şi pică cu mine în tren. Dar nu-l aud. Concentrat de proteine. Nu pot. Pe pupilă se desfăşoară filmul cu francezi Manu Chao, cu australieni cu digiridu, cu travestiţi thailandezi. E timpul împărtăşaniei. Vreme de pierzanie. Ne despărţim: unii de alţii, noi de noi şi ei de noi. Să începem. Sînt aici să observ din afară. Dar mă înfig în interior. Atîrn, pierd energie, vărs nervi, scot sînge din ritual.
Lumini cu sunet de trance, noroi cu gust de ciocolată
Măi, da' dacă n-am aşteptat să ajung odată la Ambient tent! Acolo. Lumea stă alungită în ornamentele cu ochii lăţiţi de bine. Ştiu şi eu de la alţii. De la timişorenii mei nelipsiţi. Flash-back! Cortul ăsta e Goa-style. Ca-n India. Chai indian fără hoituri de cîini morţi. Dorm, văd culori, pînza se mişcă cu ploaie. Muzică în timpane, cu urechea aproape de podea. Simt vibraţia mişcării. Acolo. Ufff, şi uit că în două zile îmi mut urechile ciulite la zgomotul de comp şi lăcrimez de emoţie la văzul LCD-ului. Hai, dă-ţi drumul odată. Alătură-te lor. Intră în lumea omului perfect.
E timp. Uită-te în jur: lumini cu sunet de trance, noroi cu gust de ciocolată, scărpinat în formă de tatuaj Zen. Simţi? Adulmec urmă de turmă. Simt mişcare de artişti japonezi. Explorez senzaţia observaţiei. Văd cum sterilizează vecinii mei de graniţă toaletele ecologice şi mă emoţionez. Ei ştiu să facă curat în ogradă şi e frumos în cabina mea albastră. Toi o cheamă.
Ştiu? Absolut nimic. Absolut pe nimeni. Pentru că: nimeni nu se filează cu nimeni, toată lumea cu toată lumea. Pielea goală şi bronzată, burţile atîrnînde, abdomenele plate, părul roşu, rasta albastră, tatuaj fosforescent. Vrei să ieşi în evidenţă? Fă-te invizibil. Ia de aici costum de Isus spectral ca să poţi sta la masă cu Einstein cu creastă de punker, cu dreadlocks în formă de stele, cu ochelari de astronaut. Mă sperii puţin. Mai eşti aici? Şi n-am loc de cort. N-ai loc de cort? Veniţi de luaţi. Cere şi ţi se va da. Om mani padhme um.
Turma te aşteaptă
Şi iară merge. Tam-pam. Taram. Pleosc. Trosc. Zgomot de bere, de măsele, de brioşe şi fum. Fum greu, pentru vise uşoare. Gustă, cumpără, sărbătoreşte. Consumă. The corporation. Evolution Revolution. Prin noroi, după o noapte grea. Atîrni prin ploaie.
Încerc atmosfera. Scot o limbă afară. Mă uit la europenii avizi de cunoaştere, de autocunoaştere. Atenţi. Flămînzi. Ar merge la scena de dans, ar sculpta în carne, ar băga ciocolată elveţiană, ar fuma un trabuc cubanez, ar citi un Thomson, şi-ar injecta în ochi un Fear and Loathing in Las Vegas.
Dar nu acum. Ai pierdut ritmul? Ieşi din joc odată! E zece şi n-ai decît două brăţări. Fă-ţi repede poză. Ok. Linişte. Nu te dă nimeni afară. În jumătate de oră vrei tu oricum să părăseşti turma asta. Turma te aşteaptă. Mă aşteaptă. Cu mască, fără mască, cu Muscă, fără Muscă. Tot graniţă. Tot sistem. Tot în compania perfectă a Übermensch-ului. Şi mă decid. Trec cu Train du vie care dacă nu mă duce înapoi în Unirii, sigur mă lasă fără bască în faţa uşii fără broască.
Na, am bifat-o şi pe asta. Ies de pe vas, ies din Solaris şi trec The Thin Red Line. Încep din nou să aleg viaţa. Aleg din nou teroarea alegerii. Mă întorc la cealaltă civilizaţie. Îmi iau cortul în spate. Iară Sex shop, iară Exchange cu unguri de treabă, cu fete luminoase, cu ochi alungiţi, cu blonde plictisite, cu Haribo care macht kinder froh, cu muşchi relaxaţi şi şuviţe cu miros de cîrnaţi. Mă cureţi puţin? E doar noroi de insulă pe faţa omului perfect.