"Am sînii mici şi sunt nefericită", susură Margo (Cristina Cioran) în cel mai recent film al harnicului Ioan Cărmăzan. "Am ţîţele mari şi sunt nefericită", exclamă prietena ei mai din topor, Ana, interpretată obositor de Paula Chirilă. Cele două borne par să jaloneze această radiografie a sufletului şi universului feminin văzute de un cineast bărbat. Filmul e mai "bun" decît precedentele două fiasco-uri ale lui Ioan Cărmăzan, Raport despre starea naţiunii şi Lotus, dar e totuşi mai degrabă mediocru decît "acceptabil", cum se pronunţa o spectatoare la ieşirea din sală. Poate pentru că plătise bilet?
Margo nu te impresionează şi nu te amuză, deşi e o dramă cu rare accente comice. Nu este autentic, n-are psihologie, dar este cît de cît coerent la nivelul poveştii, aşa lipsită de originalitate şi schematică. Tînăra Margareta a plecat de mică din satul ei la oraş. O gură mai puţin de hrănit. Tatăl adoptiv (un Vladimir Găitan mult prea îngroşat) a făcut-o prostituată. Pe lîngă animăluţele de pluş şi camera digitală proaspăt cumpărată, cea mai mare bucurie a lui Margo e să-şi petreacă timpul cu prietenele ei din cămin, căci e şi studentă. Aici intervine imaginaţia bărbatului cineast. Şi eu am locuit la cămin, dar nu mi-am petrecut serile cu prietenele stînd în chiloţei şi divagînd despre penisuri ori despre cum să vrăjeşti un mascul. Cred că numai un bărbat putea imagina un asemenea moment. Artificialitatea dialogurilor şi lipsa de naturaleţe a actriţelor nu sunt compensate de adresările inombrabile cu "fată", iar aceste secvenţe nu au deloc aerul că ar reprezenta momentele cele mai fericite din viaţa lui Margo. Sau viaţa ei e într-adevăr foarte tristă. Oricum, nici o aluzie la cursuri, examene şi alte chestii din astea prozaice.
Viaţa dublă, greşită a lui Margo începe să să însenineze cînd îl cunoaşte pe fotograful Andrei (Marius Florea Vizante) cu care flirtează din vîrful buzelor şi basculează în momentul în care mama ei moare şi trebuie să se întoarcă acasă pentru înmormîntare. La alt nivel, mediul de la ţară e la fel de artificial. Casa care aduce a colibă e foarte exotică, ridicată în jurul unui stejar bătrîn, dar nu e ca de la ţară, deşi surorile lui Margo (Anca Sigartău şi Aura Călăraşu) sunt credibile ca ţărănci. La pomană, săteanul interpretat de Valentin Uritescu emite elucubraţii filosofice vulgare legînd sexul de glia-mumă, în timp ce cîntăreţii plutesc la un moment dat în aer, ca în sosul lui Kusturica. Cele două exemple de mai sus reprezintă două planuri ale poveştii, ceea ce vreau să spun este că filmul e compus din tablouri care nu comunică unul cu celălalt, apar personaje ori date noi, imaginea (bun Liviu Mărghidan, la debut) se modifică, tuşa regizorului se schimbă fără ca filmul să capete un stil unitar. Filmul funcţionează, cînd funcţionează - pe bucăţele mici de tot - bocetul surorii interpretate de Aura Călăraşu sau secvenţa cu clientul isteric (foarte bun Adrian Văncică), dar aceste secvenţe sunt puţine şi nu au puncte de contact cu restul.
Mai puţin mozaicat decît Raport despre starea naţiunii, Margo e un film al cărui scenariu pare scris în grabă, neglijent, ca şi cum scenariştii Ioan Cărmăzan şi George Dogaru ar fi crezut că în risipire stă cheia. Oricît de fotogenică e Cristina Cioran, oricît de frumoasă e muzica lui Mircea Florian (deşi uneori stă şui peste imagine), oricît de bine dă pe ecran Alexandrina Halic Margo rămîne un film mediocru.
Margo - 2006
regia Ioan Cărmăzan,
scenariul Ioan Cărmăzan şi George Dogaru;
imaginea Liviu Mărghidan;
montajul Melania Oproiu;
muzica Mircea Florian;
cu: Cristina Cioran, Marius Florea Vizante, Vladimir Găitan, Paula Chirilă, Anca Sigartău, Aura Călăraşu, Gina Pistol, Delia Nartea, Alexandrina Halic.