În timp ce cunoscutul regizor şi director de teatru Piotr Fomenski prezintă, într-un turneu triumfal prin Europa, propria sa versiune după Război şi pace de Tolstoi, Petre Bokor recurge, la Teatrul Nottara, la prăfuita dramatizare a lui Piscator et Co. Orice lamentare, de la Shakespeare citire (vezi Henry al V-lea), privind posibilităţile restrânse ale scenei de a prezenta amploarea epopeii, este neavenită.
Există, în teatru, un singur mijloc şi acesta e eficace: deplasarea interesului de la politichie la psihologie, adică de la război la eroi. Este ceea ce face, tranşant, Fomenski şi nu cutează Bokor. Dramatizarea la care recurge acesta din urmă este tributară conceptului de teatru epic, brechtian, expozitiv şi rece, cu narator-comentator. Ni se povesteşte un story, ilustrat cu scene considerate relevante, dintr-o perspectivă unificatoare şi ideologizantă. Conflictul nu explodează, ci se narează, personajele nu se impun, ci se expun. Pentru claritate, iată o comparaţie între acelaşi fragment, prezent atât în spectacolul lui Bokor, cât şi în cel al lui Fomenski. Suntem la Lâsâe Gorî, domeniul bătrânului prinţ Bolkonski. Armata franceză se apropie, dar prinţul nu se decide să se refugieze. În versiunea lui Fomenski, vedem încordarea personajelor terorizate, pe de o parte, de iminenţa sosirii ocupantului şi, pe de altă parte, de autoritatea prinţului, care pretinde respectarea aceloraşi reguli stricte de viaţă. Tensiunea dintre formă şi fond atinge paroxismul. În versiunea Piscator-Bokor, se insistă asupra conflictului - inexistent în roman - dintre iobagii, care ezită să-şi distrugă rezervele de hrană şi preferă să lupte ca partizani, şi prinţul Bolkonski, care-i doreşte în continuare supuşi şi integraţi în trupe regulate de apărare locală. În primul caz, avem de a face cu un teatru viu, emoţionant, în al doilea, cu o teză oarecare, al cărei cel mai mic cusur e falsitatea.
Tot lupta de clasă este invocată, aberant, ca motiv al conflictului dintre prinţul Andrei şi tatăl său. Perspectiva tezistă dăunează complexităţii caracterelor. Se vede că Fomenski, aşa cum a şi mărturisit într-un interviu, îi iubeşte pe aceşti eroi interesanţi, seducători, frământaţi şi pune în scenă modul în care destinele lor se ciocnesc, dramatic, cu istoria. În versiunea de la Teatrul Nottara, nunmai istoria contează, personajele sunt acolo doar pentru a o ilustra. Singurul efect scenic interesant al dramatizării este felul cum naratorul intervine în acţiune, dialogând cu unele personaje, îndeosebi cu cele atestate istoric, ca Napoleon. Publicul urmăreşte cu răbdare şi detaşare o poveste al cărei sfârşit îl ştie, fără să compătimească cu eroii, plictisit de didacticismul explicaţiilor oferite cu exactitate germană.
Cele de mai sus nu trebuie să ne facă să credem că este vorba de un spectacol complet ratat. El este cursiv, chiar dacă nu şi dinamic, iar actorii realizează creaţii de calitate, în limitele unor partituri sărăcite de miez. Decorul lui Helmut Sturmer este extrem de frumos: simplu, rafinat, însufleţit de o recuzită expresivă. Un podium înclinat, cu suprafaţa lucitoare, formează o cruce severă; pasarela elipsoidală din fundal serveşte excelent în scena pregătirii execuţiei; panouri metalice coboară la momentul oportun, iar scena balului, realizată cu minimum de mijloace, are, totuşi, somptuozitatea necesară, datorită oglinzilor glisante.
Am aşteptat cu curiozitate să-l văd pe Dragoş Bucur, de-acum o vedetă, în rolul prinţului Andrei, aparent un contre-emploi. N-am fost deloc dezamăgit. Cu excepţia unor inflexiuni mai "de cartier" ale vocii, Dragoş Bucur a avut ţinută, distincţia rece adecvată personajului şi a jucat cu intensitate scena morţii. A fost, însă, mai puţin convingător ca îndrăgostit. Evoluţia sa de la tânărul ambiţios la stoicul înţelept, trecând prin etapa de erou romantic a fost schematică, îndeosebi din cauza textului.
Alexandru Jitea a fost şi el dezavantajat de sărăcia şi schematismul replicilor. A ştiut să arate candoarea şi bunătatea lui Pierre Bezuhov, nu s-a văzut însă deloc că e vorba, în acelaşi timp, de un om inteligent, cult şi frământat. Vladimir Găitan a făcut un Bolkonski temperamental, cu salturi de umoare, în timp ce l-am fi dorit aspru, rigid şi uşor comic. Scena insultării Nataşei coboară la nivelul comediei fără consecinţe, în loc să fie o combinaţie de cruzime şi grotesc. În interpretarea Ralucăi Gheorghiu, Nataşa este atrăgătoare şi vioaie, mai aproape de versiunea lui Audrey Hepburn decât de aceea a Liudmilei Savelieva. Din păcate, nu propune nimic original în concepţia rolului. Dacă Sorin Cociş este acceptabil ca Napoleon - oricum, personajul nu străluceşte nici în roman - , distribuirea lui Petre Panait în rolului ţarului Alexandru este o eroare. Ţarul era, la vremea aceea, un tânăr fermecător şi uşor nesigur, despre care Napoleon spunea că este atât de atrăgător încât, dacă ar fi fost femeie, l-ar fi dorit ca amantă. Or, ceea ce ni se arată este un Moş Teacă de vârsta a doua. Dorian Boguţă este un Anatol plat, ca şi în roman, de altfel, iar scena seducerii Nataşei este cea mai precar construită din întregul spectacol. În schimb, Ion Grosu, în Dolohov, are o personalitate interesantă, debordantă, ataşantă. Din aceeaşi categorie de personaje, Dan Bordeianu este un Nikolai impetuos, care-şi arată cu farmec simplitatea de spirit. Constantin Cotimanis îl construieşte pe Kutuzov conform aşteptărilor, ca pe un nonconformist inspirat. Ion Haiduc ar fi fost mai convingător în rolul medicului, dacă nu şi-ar fi uitat vocea acasă. În Karataev, l-am văzut pe Claudiu Romilă, nu pe Viorel Comănici, dar modul în care autorii versiunii dramatice au sacrificat dimensiunea mistică a personajului, insistând asupra apartenenţei sale de clasă, ar împiedica pe oricine să propună ceva interesant în acest rol. Emil Hossu este inteligent, degajat şi un plăcut raisonneur în rolul naratorului.
Am lăsat la urmă trei reuşite: Daniela Minoiu, în rolul prinţesei Lisa, pare, prin eleganţa foarte aristocratică, că ar aparţine unei şcoli teatrale pe care o credeam definitiv apusă. Catrinel Dumitrescu oferă o interpretare originală, plină de subtilitate, a contesei Rostova. Femeie de lume, dar şi mamă îngrijorată, sensibilă, dar cu umor, personajul este mai complex chiar decât în roman.
Mir, în ruseşte, înseamnă şi lume, nu numai pace. Spectacolul ar fi trebuit să insiste asupra lumii, nu a războiului, arătându-ne cum se maturizează şi, uneori, se deformează nişte oameni minunaţi care au avut nenorocul să trăiască într-o epocă interesantă.