Viaţa e mai palpitantă decît orice film, nu numai pentru că "are poveste", ci pentru că are şi suspans, umor, amărăciune, replici memorabile şi, mai ales, ironie. Cine se declară sastisit de poveştile de dragoste din filme poate încerca un "documentar de dragoste". De pildă, cel despre care vorbesc acum. Se numeşte Forever Yours şi este una dintre cele mai triste poveşti de dragoste pe bune din cîte am auzit. A fost realizat de cineasta maghiară Monica Csango (sub pavilion norvegian), iar eroii sînt bunicii acesteia. Bunicul e eroul din umbră, care nu intervine cu replici pentru că nu mai e de găsit din 1943, dar bunica trăieşte încă la Budapesta, e vie şi cochetă, nu apare fără ruj pe buze în cadru. Drăguţă şi vioaie, ea ar putea manipula, de fapt, întreg filmul.
Bunica regizoarei povesteşte dintru început cum l-a cunoscut şi s-a îndrăgostit de cel care îi va deveni soţ. Totul se desfăşoară în Budapesta, înaintea celui de-al doilea război mondial, cînd lumea trăieşte în buza dezastrului, inconştientă. Csango Ferenc e tînăr şi frumos de pică. Are un magazin de încălţăminte în plin centru şi reputaţia că se descurcă în orice situaţie. Cînd o cunoaşte pe cea care îi va deveni soţie - amor mare. Dar ea e cochetă şi răsfăţată. Nu ştie să gătească, nici n-are chef. Nu-i nimic. Ferenc se ocupă de tot. Ea nu trebuie decît să-l iubească. Cuplul oficializează relaţia în 1941. Din fericire (pentru toată lumea, şi pentru noi, care ne uităm azi spre ecran), familia Csango era înstărită şi şi-a permis un aparat de filmat. Aşa că, în timp ce bunica povesteşte despre viaţa fericită alături de Ferenc ca despre ziua de ieri, noi vedem imagini cu cei doi plimbîndu-se fericiţi umăr în umăr prin parc sau ieşind pe poarta casei.
Într-o zi izbucneşte războiul. Ferenc ajunge în lagăr la ruşi. Soţia e însărcinată cînd pleacă. În 1943 primeşte o scrisoare oficială în care i se comunică dispariţia soţului. Se scurg anii. Femeia e nevoită să preia magazinul şi să continue să trăiască. Copilul creşte, apoi se însoară, are la rîndul lui o fată, Monica. De la Ferenc, nici o veste. Femeia îl iubeşte şi-l aşteaptă. Dar într-o zi nişte cunoscuţi tocmai întorşi dintr-o vacanţă în India apar cu o fotografie. În Bombay există un magazin de încălţăminte care se numeşte Csango şi care arată, cel puţin pe dinafară, precum cel din Budapesta.
Întrebările n-au rost
Monica Csango nu sare cu bombiţa de la început, o strecoară undeva în prima jumătate a filmului. Apoi îl capacitează pe tatăl ei, care nu şi-a cunoscut tatăl şi care nu vrea să accepte că a fost părăsit, de aceea susţine că tatăl lui nu mai are cum să fie în viaţă. Altfel, ar fi vrut să-l cunoască. Vor pleca amîndoi în India. Bunica nu ştie. Ea e convinsă că, dacă ar mai fi în viaţă, Ferenc al ei, marele amor, ar trebui să fie mutilat sau impotent, suficient de schimbat de război ca să nu mai fie în stare să vrea să-şi chinuie familia. Aşa a văzut ea într-un film, după război. Monica Csango şi tatăl ei ajung în Bombay. Făcînd pe detectivii, întrebînd oamenii pe strada unde era magazinul - al cărui proprietar actual nu-i poate ajuta - sînt remarcaţi de un ziar. Primesc apoi un telefon de la cineva care le spune că are o fotografie care i-ar putea ajuta. Nişte oameni la o masă, printre care unul care seamănă cu Ferenc Csango. Poza e din 1944. Nepoată şi fiu ajung la aceeaşi concluzie. Este vorba despre Ferenc Csango. Totuşi, spune regizoarea, bunica ştie ceva şi nu vrea să spună. Are ea un secret. În rest, nici urmă de Ferenc, nici la citimir.
Întoarcerea în Ungaria. Glonţ la bunica. I se arată poza. "Da, el e", spune bunica. Dar adaugă repede, ca şi cum ar fi fost descoperită: "E ceva schimbat la el, poate era bolnav". A doua zi, bunica îşi schimbă poziţia. "Să vii cu paşaportul, nu cred c-ai fost în India", îi comunică telefonic nepoatei. Aceasta îşi ia aparatul de filmat şi se execută. Urmează cea mai grea scenă din tot filmul, una pe care o viaţă întreagă o pregăteşte, ca într-un scenariu bine scris. Bunica nu mai crede că bărbatul din poză e cel pe care l-a aşteptat o viaţă întreagă. "De ce îl tot aperi? Doar te-a părăsit!... Şi pe tine, şi pe copil!", exclamă nepoata, care în acel moment devine prea implicată şi mai agresivă decît i-ar permite orice poziţie din lume. Cu forţa femeii care aşteaptă de atîţia ani, bunica e inflexibilă. "Acela nu e Ferenc, iar tu nu mai insista. Nu înţelegi nimic." Şi mai spune la final nişte lucruri care sună ca un fel de blestem, precum şi "nu-ţi mai permit să discuţi cu mine pe tema asta".
Să ne mai întrebăm care era marele secret al bunicii? Ce motive ar fi avut Ferenc să nu se mai întoarcă? Era marele amor atît de mic? Viaţa se desfăşoară în aşa fel încît întrebările n-au rost. Pur şi simplu aşa se întîmplă şi, privind în urmă, nu există regrete. Acest film (care va fi poate în selecţia Festivalului de Film Documentar şi Antropologic de la Sibiu, din octombrie 2006) e ca romanul Femeia care aştepta al lui Andrei Makine. Nu putem să avem pentru aceste aşteptări decît, nu-i aşa, "respectul aproape sacru pe care îl datorezi unei dorinţe supreme, unui jurămînt".