Ana M. Călin: Sînt sub influenţa unui film văzut de curînd, Nanny McPhee... Prima întrebare este ce-ar trebui să ştie o dădacă despre Alexandru Andrieş?
Alexandru Andrieş: Nu e foarte complicat. În primul rînd, trebuie să ştie să facă masaj la spate pentru că pe mine mă doare coloana. N-am fost cuminte cînd eram mic, făceam grafică şi pictură şi nu i-am ascultat pe profesorii mei cînd îmi spuneau: "Nu mai sta aşa, c-o să te doară spatele!". În al doilea rînd, trebuie să ştie să facă mîncare foarte bună. Şi să nu ţipe.
A.M.C.: Am observat că multe din cîntecele tale au ca temă gripa, cu subramurile răceala şi guturaiul... Eşti bolnăvicios?
A.A.: Dar nu-i adevărat, sînt doar două cîntece. Unul e "Am pneumonie", pe care l-am scris pornind de la un cîntec tradiţional american care se numeşte chiar "Blues-ul pneumoniei". La vremea aia nu prea ştiam englezeşte, dar mi s-a părut simpatică ideea. Al doilea se cheamă "Gripă" şi l-am scris cînd încă nu începuse demenţa cu gripa aviară, deci n-are nici o legătură. Eram la mătuşa mea, în America, unde scriu eu cîntece, fiindcă acolo e linişte, şi mi s-a părut simpatic refrenul ăsta: "Cînd nu ştii ce-i cu tine înseamnă că ai gripă!".
A.M.C.: Ai caracter vizionar? Şi pe DVD, şi în concert, ai aşezat cîntecele "Andreea Marin Blues" şi "Am o problemă" (despre Ştefan Bănică Jr.) unul lîngă altul. Şi n-a trecut anul, şi-au făcut casă de piatră!
A.A.: Asta-i adevărat, dar nu aş merge pînă acolo. Ambele cîntece au apărut pe albumul Blues Expert, lumea le cerea, iar eu nu prea le cîntam. La înregistrarea DVD-ului am zis să le cîntăm şi pe astea, unul lîngă altul, şi să scăpăm o dată de ăştia doi.
A.M.C.: Părerea ta despre Andreea Marin coincide cu cea din cîntec?
A.A.: Nu, pentru că nu pot să spun că o cunosc. Am făcut cunoştinţă cu ea la Iaşi, pe vremea cînd ea avea acolo o emisiune pentru copii, iar eu, probabil, eram cu un concert acolo (că n-am nici un alt motiv să merg la Iaşi). Ne-am mai întîlnit o dată în liftul televiziunii, deci n-am cum să am o părere bună sau proastă pentru că n-o cunosc! Sigur, nu mă interesează tipul de emisiune pe care-l face, dar nu m-ar interesa nicăieri în lume.
Pe Ştefan îl ştiu de mult, îi place rock-ul la modul serios. Îl cunosc de cînd era student, de la Costineşti, unde era cu Mihai Constantin şi unde ne-a şi cîntat cîteva rock'n'Â¥roll-uri. Nu avea trupă pe atunci. E de respectat, chiar şi pentru faptul că el cîntă pe viu cu o trupă. Cu ei, ca persoane reale, n-am nimic. Dar cîntecul "A.M. Blues", care pleacă de la tipul de personalitate Andreea Marin şi tipul de emisiune şi tot ce înseamnă ea ca "vedetă de televiziune", e un cîntec despre acest subiect: despre vedete apărute peste noapte care, din punctul meu de vedere, nu îşi merită apelativul. Nu cred că cineva care prezintă emisiuni, care prezintă vremea sau ştirile e o vedetă. Dar, oricum, eu sînt un cîrcotaş, cînd vine vorba de televiziune.
A.M.C.: Cred că televiziunea este o descoperire foarte periculoasă şi cred că face mai mult rău decît bine.
A.A.: Creează dependenţă şi o fantastică lipsă de reacţie; creează falsa senzaţie de comunicare: de fapt, tu primeşti doar ce-ţi dau ei. Ajungi să fii foarte pasiv, la ora 5 ai serialul tău preferat.
A.M.C.: Dar putem transfera asta şi la apariţiile tale discografice. Scoţi discuri des, ai o periodicitate bună; faci un fel de serial şi poate că ai putea crea dependenţă tu însuţi.
A.A.: Da, eu n-am zis că sînt mai breaz, Doamne fereşte! Nu, e o diferenţă care se poate aplica la radio, la presă şi chiar şi la cîntece. Imaginaţia celui care primeşte are un rol foarte important. În clipa în care vorbim de televiziune, nu prea mai e loc de imaginaţie: ceea ce vezi, aia vezi. Şi mai e o problemă. Ca să existe, o televiziune depinde de cei care dau bani şi atunci tot ce-ţi spun, inclusiv ştirile, care ar trebui să fie peste tot aceleaşi, nu sînt aceleaşi.
A.M.C.: Mergînd mai departe pe fir, toate femeile sînt o durere de măsea! Că şi ele sînt aceleaşi.
A.A.: (Rîde) Se pare c-ai ascultat albumul "Comandă specială"! Acela e un cîntec scris în perioada cînd mătuşa mea era în plin proces de divorţ şi evident c-am fost inspirat de ce auzeam în jurul meu. Acum cîţiva ani, ea a fost şi cea care m-a ajutat la discul Muzică de divorţ. Eu, nefiind căsătorit, nu ştiam exact ce se întîmplă cînd divorţezi.
Asta-mi explică o frază auzită într-unul din cîntece, o frază care trădează o îndelungată şi exersată viaţă de familie: "Ce faci, te mai uiţi sau îl sting?". Tot de la mătuşă-mea, pentru că mi-a făcut o listă. "Fii atent - mi-a zis - ce se întîmplă cînd stai căsătorit mult cu un om!". Este o persoană extrem de inteligentă şi organizată. Acum cîteva zile am auzit la cineva o chestie pe care nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap s-o spun. A zis că nu se căsătoreşte deoarece căsătoria îi poartă ghinion! A fost amuzant
A.M.C.: Dar misogin eşti?
A.A.: Întotdeauna m-a încurcat definiţia asta foarte mult, fiindcă eu chiar nu ştiu exact ce înseamnă misogin. Probabil contează foarte mult cine te întreabă. Cred că-n mintea fiecăruia graniţele definiţiei sînt foarte flexibile. Bănuiesc că nu sînt misogin. Pentru că nu mi-am propus să nu mă căsătoresc, de exemplu. Dar nici nu vreau să fac ceva obligatoriu din asta.
A.M.C.: Mai ai un cîntec, "Bagă mîna în buzunar", legat tot de o fată...
A.A.: E foarte vechi. L-am scris cînd eram în anul I student la Arhitectură. A fost unul din primele mele cîntece. Altul a fost "La Rovine", pe care l-am scris în perioada în care ABBA avea un succes teribil cu "Waterloo". Şi am zis că avem şi noi Rovinele! Tot atunci am scris şi "Blues-ul mămicii", pentru că aveam discuţii cu prietenii mei că nu se poate cînta blues în limba română. Eu le-am zis că e o prostie, am luat formula ritmică şi melodică de la "Hoochie Coochie Man", al lui Muddy Waters, şi am făcut text în română. "Bagă mîna în buzunar" e al treilea cîntec din vremea aia, care este cam pe tipul de şlagăr Elvis Presley. Au fost mai degrabă trei cîntece didactice, nu m-am gîndit că ele vor avea, cum s-a întîmplat, o asemenea priză la public.
A.M.C.: Văd că porneşti tot timpul de la muzică, dar eşti foarte iubit de public datorită textelor
A.A.: Muzica, mai ales cînd e vorba de blues şi jazz, e compusă din tipare. Şi atunci foloseşti aceste tipare, iar ca să comunici publicului propriile-ţi idei, foloseşti textul. Simplu ca bună ziua!
A.M.C.: Mă întorc la fata care trebuie scoasă în oraş şi... "bagă mîna în buzunar". Deci eşti şi misogin, şi zgîrcit!
A.A.: (Rîde) Stăteam în gazdă la Piaţa Cosmonauţilor şi peste drum era căminul fetelor de la liceul de coregrafie. Tot timpul de la fereastra mea se vedea agitaţie la ele la cămin, toţi voiau să iasă în oraş cu fetele de la coregrafie şi ele deveniseră foarte fiţoase. Într-o seară, i-am auzit discutînd pe doi băieţi: "Băi, nu mai ţine la astea cu un suc şi o prăjitură... Dacă n-ai măcar 50 de lei, acolo, nu mai ies cu tine-n oraş!". Şi de la fraza aia a plecat textul cîntecului.
Văd că lucrurile nu s-au schimbat prea mult, chiar dacă acum nu mai e vorba de o prăjitură de 10 lei, ci de un BMW ultimul tip.
Avînd în vedere că, din cîte spun specialiştii, aproape 80% din lucrurile care se vînd, se vînd datorită femeilor, în sensul că ele decid ce anume trebuie cumpărat, probabil că există o urmă de adevăr. Cred că nici măcar i-pod-ul n-ar fi existat, dacă n-ar fi hotărît femeile că le trebuie ceva care să încapă în poşetă.
A.M.C.: Ai scris un cîntec care se numeşte "BKL"...
A.A.: Da, şi chiar n-am ştiut că ăsta e numărul maşinii lui. Aveam nevoie pe albumul acela de un cîntec foarte scurt, de genul "Ce oraş frumos...". Ăsta e un subiect foarte bun, pentru că e genul de om care are mare succes la mase şi singura lui calitate sînt banii. Mi s-a părut simpatic să nu-i folosesc numele şi fiindcă se poartă şi la noi prescurtările, am zis să-i zic "BKL". După aia am aflat, din Academia Caţavencu, că acela e chiar numărul de la maşină. N-are însă nici o importanţă, înseamnă c-am nimerit bine. Oricum, dacă e să mă gîndesc serios, probabil că e unul din puţinii oameni de afaceri cu bani mulţi, care nu e fost activist UTC sau PCR sau securist. Aşa că, nici nu ştii ce să zici!
A.M.C.: Ai foarte puţine videoclipuri, de ce?
A.A.: Pentru că videoclipul este un ambalaj, iar, într-o proporţie covîrşitoare, el devine mai important decît ce e înăuntru. Muzica e foarte proastă şi n-ai asculta-o dacă n-ar exista imaginile alea! E o metodă folosită spre a vinde ceva foarte ieftin şi foarte prost. Ceea ce, din punctul de vedere al producătorilor, e foarte bine. Pe de altă parte, cred că videoclipul e o metodă interesantă de comunicare, dar numai atunci cînd ai ceva de spus şi cînd are rost. Am făcut mai multe clipuri, dar multe dintre ele nu mi s-au părut destul de bune şi atunci nu le-am difuzat. Cele trei, pe care le-am pus pe primul DVD, sînt excepţiile.
A.M.C.: Asta înseamnă că eşti un tip foarte pedant.
A.A.: Şi foarte încăpăţînat. Cel puţin aşa eram...
A.M.C.: Deci există o lungă listă de oameni cărora le-ai făcut viaţa amară şi cărora ar trebui să le ceri scuze...
A.A.: Numai dacă mă gîndesc la înregistrarea primului meu disc, Interioare... M-am dus la prietenii din Post-Scriptum, din Timişoara, şi i-am pus să cînte. Ei insistaseră să scot disc. L-am rugat pe Dan Bădulescu să-mi dea chitara, că eu n-aveam chitara mea, şi prima jumătate de oră din înregistrare am pierdut-o încercînd să mă obişnuiesc cu chitara. După care am tras primul cîntec, "Poveste mică". Şi tot trăgeam, şi Freddy Negrescu, neştiind că piesa e atît de scurtă, credea că ne întrerupem, că ceva nu e-n regulă. Pentru el, cîntecele trebuia să aibă trei minute. Apoi, cînd am încercat să cîntăm mai departe, nu mergea nimic. Se pare c-am făcut un mare scandal, eu nu-mi mai amintesc, dar mi-a spus Maria Ioana Mîntulescu. A doua zi, cînd am înregistrat, a fost gata discul în cîteva ore, dar ea mi-a zis să nu mai fac niciodată aşa ceva. Aia a fost prima dată cînd mi-am dat seama că nu e bine să fii atît de căpos. Însă cred că unele lucruri nici n-ar ieşi aşa, dacă n-aş fi. Asta, fireşte, nu înseamnă că e o calitate.
A.M.C.: Am impresia că eşti un om care se şi izolează de lume. Uite, asta cu lipsa telefonului mobil îmi vine acum în cap...
A.A.: Nu, aşa m-am obişnuit. Cînd stăteam în gazdă, unde era telefon, maică-mea suna zilnic să vadă dacă nu am răcit sau dacă nu mi-a căzut o cărămidă pe picior. Cînd aveam examene, avea emoţii, iar în clipa în care am terminat şi stăteam singur, am hotărît să nu-mi pun telefon. Am zis că e mai bine să o sun eu cînd am ceva de zis. Pe de altă parte, asta cred că vine dintr-o nevoie a mea de a avea un loc în care să mă retrag, dacă am ceva în cap. Acesta e un motiv pentru care majoritatea cîntecelor le scriu la mătuşă-mea, unde contactul cu lumea de acasă se rupe vrînd-nevrînd. În schimb, accept calculatorul, deşi nu ştiu să lucrez la el. Nu folosesc decît e-mailul, pentru că mi se pare o formă foarte bună de comunicare. Nu depinzi de oră şi de-aia îmi place.
A.M.C.: În ce fel şi-a pus amprenta pe tine faptul că trăieşti în mediul universitar?
A.A.: Suport din ce în ce mai greu lipsa de educaţie. Peste tot în lume, mediul universitar este un mediu de elită. Dacă te obişnuieşti să trăieşti în el, cînd te loveşti de lumea reală, ai un disconfort clar.
A.M.C.: Ce crezi despre felul în care Bucureştiul se dezvoltă urbanistic?
A.A.: Sîntem într-o perioadă de haos, nu numai urbanistic. Iar oraşul este un oraş extraordinar de frumos, care, dac-ar fi îngrijit şi curat şi administrat cu dragoste, ar sta lîngă cele mai frumoase din lume. Sigur, există şi kitsch-uri oribile, în zona Pipera, de exemplu. Poate şi pentru faptul că arhitectul e privit, încă, ca un prestator de servicii. La doctor, de exemplu, n-am auzit să vină unu' să zică: "Nu, dom'le, mie-mi dai pastilele alea!". Arhitectura însă e legată foarte mult de zona financiară şi de cea a politicului. Un scriitor scrie ce vrea el, un pictor îşi cumpără culorile, dar cînd ajungi la case sau la filme, nu mai poţi să faci singur, din banii tăi. Depinzînd de cei care dau banii, ei încep să-ţi facă ordine în ogradă. De asemenea, de foarte multe ori, cînd se fac clădiri mari, ele trebuie să şi însemne ceva, aşa că se leagă de politic: "Uite, dom'le, cînd am fost noi la putere, am făcut casa asta!".
A.M.C.: Aşa o să fie şi cu Catedrala Mîntuirii?
A.A.: Din fericire, nu sînt implicat în acest proiect. Cred că aşa ceva n-ar trebui să existe nici măcar ca idee de discuţie. A face aşa un obiect MARE, care, de fapt, nu înseamnă decît un orgoliu nemăsurat al acestor indivizi care comandă, nu are nici o legătură cu religia şi cu credinţa în Dumnezeu.
A.M.C.: Tu ai proiectat case mari sau mici?
A.A.: Numai case mici şi numai pentru oameni care m-au lăsat să-mi fac meseria. Adică extrem de rar. La case mari nu mi-a plăcut să lucrez. În meseria noastră, oricum, procentul e de 1 la 9. Doar o casă ajunge să fie, 9 rămîn în sertar, în stadiul de proiect. În raportul ăsta, eu cred că sînt destul de norocos: am făcut cîteva căsuţe.
A.M.C.: Zi-ne o floare care-ţi place!
A.A.: Ghiocelul... dar cred că sînt puţine flori care nu-mi plac. Dar ştii, nu-mi place să le văd tăiate şi puse în glastră! Acesta e, cred, un motiv pentru care nu-mi place să duc flori.
A.M.C.: Care-i ultimul film care ţi-a plăcut?
A.A.: Domino al lui Tony Scott. Mi-a plăcut foarte tare cum e făcut. Dar nu e pentru public, e un fel de clip care ţine două ore şi ceva. Te ameţeşte, dacă nu eşti educat.
A.M.C.: Ce muzici asculţi?
A.A.: În ultima vreme, mai mult jazz. Una din descoperirile mele recente se cheamă CAB, nişte muzicieni senzaţionali: un fel de jazz-rock şi cu elemente de progresiv.
A.M.C.: Ultimul banc bun pe care l-ai auzit!
A.A.: Ultimul banc bun pe care l-am auzit e cu Iţic. Îi spune Iţic copilului său: "Uite, tu trebuie să te duci în Israel. E ţara noastră, Ţara Sfîntă, o să vii schimbat de acolo..." Pleacă copilul, vine apoi acasă şi zice: "Ai avut dreptate, tată, n-aş fi crezut să mă schimbe atît de tare experienţa asta. Să ştii c-am trecut la creştinism!". Tatăl, turbat, se duce la rabi şi-i povesteşte ce s-a întîmplat, iar rabi îi spune: "Ştii, şi eu am păţit exact la fel. Ce putem face!? Hai să ne rugăm la Dumnezeu!". Şi în timp ce se roagă ei, se aude o voce: "Dar şi eu L-am trimis pe Fiul Meu în Israel!".