Unii fac filme despre ei, pentru a-i sensibiliza (dacă se mai poate!) pe cei care dau asemenea răspunsuri... De exemplu, acest Copiii invizibili, care a avut premiera la Festivalul de la Veneţia, anul trecut. Este ceea ce se cheamă un "film-omnibus", în care mai mulţi regizori filmează poveşti de circa 10-15 minute pe aceeaşi temă. All the Invisible Children este o comandă UNICEF şi, printre numele mari care au acceptat să regizeze cîte un scurt-metraj pentru acest proiect, trebuie amintiţi Emir Kusturica, Spike Lee, Ridley Scott şi John Woo. Rezultatul (ca-ntotdeauna în cazul unor filme de scheciuri, şi-n plus, de comandă) este amestecat.
Kusturica vine cu obişnuitele kusturicisme la kil, dar şi cu acea energie şi umanitate zbanghie şi zglobie care pot face din orice chelie, tichie de mărgăritar. Scurtul lui Spike Lee este excelent: un zoom dramatic în viaţa cotidiană a unei fete de liceu, ai cărei părinţi (mama: Rosie Perez, pe care n-o mai văzusem de hăt...) au SIDA. Este o poveste simplă şi emoţionantă, care te face praf pentru că Lee nu-ţi bagă degetele-n ochi (o secvenţă: fetiţa este hărţuită de colegi / colege, iar una spune: "Bătrînii ei parcă-s zombii din Thriller al lui Jacko!"; în secunda următoare, toţi imită acel dans...). Urmează Jordan & Ridley Scott (Jordan e fiica maestrului), o idee proastă de la bun început: fotograf - David Thewliss - amintindu-şi ororile războiului, blabla; imaginea este super, dar scurtul este convenţional şi previzibil de la o poştă. Katia Lund (partenera lui Fernando Meirelles la Cidade de Deus) reuşeşte unul din cele mai bune momente ale filmului cu drama unor copii ai străzii care supravieţuiesc vînzînd gunoaie. Unul din cele mai slabe scurte este - surpriză! - cel al lui John Woo, care adună clişee şi le varsă într-un scurt "soft", care-i pătează "hard" reputaţia...
Una peste alta, Copiii invizibili trebuia făcut, pentru ca acei copii să fie vizibili.