După ani şi filme în care indienii şi americanii erau ca şoarecele şi pisica, şi primii îi făceau chisăliţă pe ceilalţi, a venit vremea împăcării (din moment ce şi Little Stuart face pace cu motanul familiei). Aşadar, producătorului Alison Rosenweig i-a fost semnalat faptul că soarta celui de-al doilea război mondial a fost în bună măsură hotărîtă de prestaţia unor transmisionişti navajo, ale căror mesaje trimise şi în limba lor, şi codificate au fost, pentru japonezi, imposibil de descifrat. Cum e şi vremea noilor alianţe (după atentatele din 11 septembrie), era cazul ca şi indienilor, decimaţi şi umiliţi de-a lungul vremii, să li se facă puţin spaţiu în amplul concert al naţiei americane. Pentru că americanul e în egală măsură răzbunător cu duşmanul şi tolerant cu "ai lui".
Pentru regizorul hongkonghez John Woo venise, probabil, timpul să-şi mute spectacolele din ringul poliţistic (sic!) în cel istoric, şi probabil acesta a simţit nevoia imperioasă de a face filme mult mai serioase, mai grave, de mai largă respiraţie decît suflul galben al lui Tom Cruise aruncîndu-şi duşmanii în aer în MI: 2. Windtalkers pare însă mai degrabă un film de comandă pentru John Woo, care nu(uuuuu) mai pare acelaşi cu autorul excelentelor scene de luptă, urmăriri etc. din filmele sale precedente. Cadrul istoric nu-i acordă circumstanţe atenuante, chiar dacă povestea filmului e verosimilă. Mîna lui Woo se simte tăind cu cuţit de măcelar picioare şi mîini de combatanţi, lăsînd carnea roză ca în planşele de anatomie, în căderi spectaculoase pe cîmpul de bătălie şi în tablouri îngrozitoare, dar e greu de crezut că spectacolul acesta al morţii mai poate părea cool în comparaţie cu, de pildă, secvenţele din MI: 2. În plus, printre momentele coregrafice de război, Woo se înnămoleşte într-o baltă tot mai groasă de patriotism metalifer, amestecat cu fîşii de toleranţă spre care replici şi scene vin ca muştele, de parcă nimeni n-ar fi aflat pînă azi nici cum e cu tradiţiile indienilor nord-americani, nici de ce sunt aşa de puţini.
Intrat în film cu figura lui tristă de înger căzut în plin război, Nicolas Cage reuşeşte să se solidifice pe parcurs şi să capete privire oţelită, sumbră, părînd măcinat şi de coşmarul masacrelor precedente, dar şi de misiunea sfîntă de a-şi apăra indianul-breloc. Dar el nu poate servi drept ancoră pentru un film care îşi pierde spectatorii cu aceeaşi viteză cu care îşi epuizează figuranţii pe cîmpul de luptă. Alături de el, Christian Slater priveşte încrezător şi îngustează ochii a înţelepciune, Adam Beach (în rolul indianului Ben Yahzee) arborează vorba mîndră, aruncată peste umăr, în stilul lui Keanu Reeves, iar Frances O'Connor, pe post de infirmieră, susţine de la bază moralul şi sănătatea lui Cage cu poţiuni şi promisiuni.
Windtalkers, adică "Cei care vorbesc cu vîntul", provoacă o reacţie similară cu cea pe care o ai cînd cineva îţi aruncă o minciună în obraz cu cea mai mare seninătate. Nu că evenimentele din film n-ar avea o fărîmă de adevăr, dar nonşalanţa cu care maşina americană de propagandă îşi roteşte şenilele cu aerul că e la plimbare pe plajă ar fi amuzantă, dacă n-ar exista riscul să ajungă să şi convingă nişte oameni.
Dacă acum 10 ani indienii, ca şi lupii, dansau cu stăpînul Kevin Costner, acum ei sunt asimilaţi, sunt aduşi cu laţul înapoi la turmă, pentru ca, strîns uniţi în jurul ideilor importante, să dea şi ei poporului american încredere (Suntem mulţi, suntem toleranţi, dară iubirea de moşie e un zid...), iar celorlalţi, feţele palide, să le arate cine e the big chief.
Windtalkers
Regia: John Woo
Cu: Nicolas Cage, Adam Beach, Christian Slater, Roger Willie, Peter Stormare, Noah Emmerich, Frances O'Connor.