Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Turnul din Pisa

Toamna cinematografică românească


Revista 22, noiembrie 2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Multe filme româneşti s-au lansat în toamna anului 2002; un nou avânt al cinematografului românesc, am fi tentaţi să gândim, dacă ne-am lua numai după cifre. Calitatea e însă un criteriu, în artă, mai important decât cantitatea, iar judecând astfel observăm că, cel puţin prin prisma titlurilor ieşite până acum, lucrurile nu stau deloc bine. De fapt, la o analiză mai nuanţată se observă că titlurile respective se împart cam în două tabere aflate la poluri opuse: unul dintre ele (Occident, de Cristian Mungiu, despre care am scris în numărul 30/22 iulie, cu ocazia premierii lui, la festivalul de film de la Cluj) e excelent, alte două – catastrofale, iar al patrulea pe undeva între.

Alte două însemnând Turnul din Pisa, de Şerban Marinescu, şi Garcea şi oltenii, de Sam Irvin. Despre Turnul din Pisa ar fi de spus că mizează pe o distribuţie cu greutate (Gheorghe Dinică, Dorel Vişan, Valentin Uritescu, Gheorghe Visu, Mitică Popescu, Marius Stănescu), plus pe o fată care-n Marfa şi banii era genială, iar aici e ca nuca-n perete; fie că prin definiţie nu-i iese deloc rolul de personaj ce suferă în tăcere, cu o infinită nobleţe, caracterizată printr-o distincţie aristocratică, viscontiană în formă (aşa cum cred că l-au imaginat scenaristul D.R. Popescu şi regizorul), ceea ce e cam devreme de ştiut, dat fiind că Ioana Florea (despre ea e vorba) e foarte tânără; fie că regizorul nu ştie deloc să o îndrume, ceea ce pare a fi explicaţia cea mai verosimilă. Oricum, cert e că actriţa face un rol submediocru şi e mare păcat pentru o fiinţă atât de înzestrată. Ar mai fi de spus, despre Turnul din Pisa, că jonglează în mod jalnic cu simboluri penibile sau, mai degrabă, asamblate penibil, aspirând la Tarkovski, dar rămânând pigmeu. Ar mai fi de spus că povestea e mediocră, iar scenariul (tehnic vorbind) sub-mediocru. Ar mai fi de spus că, din fericire, filmul e scurt. Şi ar fi de spus mai ales că cel mai greu de suportat din seria de mediocrităţi e muzica lui Ionel Tudor – genul de coloană sonoră din filmele catastrofale româneşti din anii ’70, trist-dulcege, începând să răsune mai ales atunci când ar fi trebuit ca sala să fie colpeşită de linişte pentru ca imaginile să fie percutante. Dar, în spiritul corectitudinii, ar fi de spus şi că, încercând din răsputeri să faci abstracţie de muzică, scenele de interior din castel sunt foarte reuşite sub aspect vizual. Acestea sunt însă doar câteva picături de apă limpede într-un ocean de mediocritate.

Ce-ar fi de spus despre Garcea şi oltenii? Poate că, tot în spiritul corectitudinii, nu esenţa este proastă, ci că nivelul la care sunt tratate poantele e deplorabil. Fără nici un umor (în cel mai bun caz te amuzi în câteva rânduri, atunci când prinzi esenţa pontei, dincolo de învelişul gros de tembelism), filmul e de o debilitate pe care ţi-o poţi imagina doar conştientizând cretinismul cultivat de trustul Pro, ridicat la rang de politică de firmă şi gustat de tot mai multă lume – fapt demonstrat şi de succesul nebun al filmului. Lucru foarte deprimant.

Între cele două extreme se plasează Binecuvântată fii, închisoare, de Nicolae Mărgineanu, după un roman de Nicole-Valery Grossu. E, cu siguranţă, un film ce nu rezistă, de altfel nu mai e nici măcar conjunctural (momentul cel mai propice pentru astfel de film ar fi fost începutul anilor ’90). Deficienţa majoră e interpretarea – stângăcia incredibilă a actorilor (Maria Ploae în rolul principal, Victoria Cociaş ceva mai firească în câteva apariţii) şi nefirescul replicilor (scenariul e şi el deficitar). La capitolul nefiresc se remarcă mai ales flash-backurile de la început, din viaţa de familie. Singura care face un rol natural e Dorina Lazăr, ajutată probabil şi de rolul (apropiat ca factură) pe care-l joacă, la Odeon, în Stele în lumina dimineţii, de Alexandr Galin. N-am citit romanul, dar probabil că nici el nu se ridică la nivelul unui cap de serie ca Soljeniţîn (din care e desprins motto-ul filmului), ori la nivelul autohtonilor Constantin Noica (în special cu Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, cu care este cel mai înrudit) sau al Jurnalului fericirii, al lui Nicolae Steinhardt. Desigur, eşti revoltat de modul în care decurge ancheta, de torturi, de reducerea fiinţei umane la condiţia de obiect, de animalitatea miliţienilor, securiştilor şi gardienilor. De-aici până la adevărata emoţie şi la atmosfera concentraţionară mai e însă foarte mult, iar filmul nu reuşeşte să ajungă până acolo. E un film al jumătăţilor de măsură, al soluţiilor călduţe, al ilustrării rapide a câtorva etape din viaţa de închisoare a eroinei, îi lipseşte partea epopeică pe care literatura de acest fel o are de obicei. Deşi de altă factură, roluri exemplare făceau Gheorghe Dinică vs. Radu Beligan în După-amiaza unui torţionar, al Maestrului Pintilie. Nicolae Mărgineanu n-ajunge să conceapă o astfel de naturaleţe şi o astfel de profunzime a interpretărilor, rămânând undeva la suprafaţă, la stadiul de indignare sterilă. Iar o altă mare deficienţă a filmului e imaginea – nu ştiu exact cum a fost realizat, dar pare să fi fost filmat pe video şi apoi transpus pe 35 mm, ceea ce se reflectă în calitatea extrem de scăzută a imaginii.



 Toate articolele despre Turnul din Pisa


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Laurenţiu Brătan


Alte articole

 O dramă cu borfaşi generoşi - Turnul din Pisa, Călin Stănculescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer