Festivalul Veneţian s-a aflat în acest an sub întrebarea: ce se va întâmpla în anul următor? Anunţatul festival de la Roma din octombrie nu şi-a definit foarte clar orientarea şi cu toate că directorul festivalului veneţian Marco Müller pare încrezător în viitor, concurenţa va fi foarte puternică. Un prim rezultat este scăderea fondurilor pentru bienala următoare. Probabil că şi din acest motiv Veneţia a devenit (dacă nu era deja!) un festival "elitist" din punct de vedere financiar. De la taxa de acreditare şi plata caietelor program şi pînă la oferta turistică, totul este extrem de scump. Dar Lido di Venezia continuă să fie arhiplin, la fel ca şi în anii precedenţi.
Selecţia cinematografică a fost foarte interesantă, atât în ceea ce priveşte competiţia propriu-zisă, cât şi secţiunile paralele. Regizori consacraţi precum Alain Resnais cu filmul Private Fears In Public Places şi Stephen Frears cu The Queen (Helen Mirren într-o remarcabilă interpretare a reginei Elisabeth II a Marii Britanii) au trebuit să se mulţumească cu Leii de Argint. Surpriza a venit de la "filmul surpriză". Nu este o glumă, Marco Müller (probabil unic selecţioner) recidivează: după ce, anul trecut, filmul surpriză a fost în afara concursului (Takeshi vs. Takeshi al lui Takeshi Kitano), anul acesta filmul Still Life s-a aflat chiar în competiţia oficială. Astfel tânărul regizor chinez Jia Zhang-Ke (sigur preferatul lui MM) a fost singurul cu două filme la Veneţia, unul în competiţie (Still Life) şi altul (Dong) în secţiunea Orizonti. Juriul condus de Catherine Deneuve a fost "discret" orientat şi Leul de Aur a fost câştigat de noua speranţă a cinematografului chinez Jia Zhang-Ke, cu filmul Sanxia haoren (Still Life). Sigur nu este o capodoperă, dar este emoţionant şi impecabil filmat. Oraşul Fengjie aflat pe malul fluviului albastru (Yangzi) şi-a pierdut măreţia din perioada comunistă şi în noua epocă capitalistă este demolat pentru a fi reconstruit. Pe acest fundal se desfăşoară două poveşti de dragoste: două cupluri, unul se regăseşte după 16 ani, celălalt se desparte după 2 ani. O lume în schimbare, cea a societăţii chineze de azi, dar care nu a pierdut misterul oriental - probabil aceasta este ideea care a cucerit juriul, aducând un nou mare premiu cinematografiei chineze.
Adevăraţii lei ai festivalului au fost doi mari regizori. Primul este venerabilul Manoel de Oliveira, 98 de ani (prezent în primăvară la Bucureşti în plină formă), invitat în afara concursului. Vă mai amintiţi filmul Belle de jour? Belle toujours este epilogul, o scurtă bijuterie cinematografică (70 de minute), omagiu unicilor Luis Buñuel şi Jean-Claude Carrière. Maestrul portughez reia povestea după 40 de ani. Michel Piccoli dă viaţă din nou personajului iniţial, iar Catherine Deneuve, care a refuzat reluarea, şi-a privit personajul Severine la premiera din Sala Grande, în interpretarea lui Bulle Ogier (o alegere inspirată, actriţa adăugând personajului şi puţin umor). Schimbarea artistei este bine susţinută şi în scenariu. În timp ce Piccoli rămâne acelaşi (nu mai puţin alcoolic), Severine, personajul feminin, spune tot timpul că este o altă femeie. Atuurile maestrului, la fel ca în ultimele pelicule, sunt ritmul lent, cu multe cadre fixe, minuţios alese în Parisul zilelor noastre, şi dialogul viu, plin de idei şi umor. Discuţia dintre cei doi protagonişti aflaţi de mult la vârsta adultă, dar cu un comportament juvenil încearcă să rezolve "misterele" din tinereţe. Pasiunea şi dorinţa apar la fiecare replică, arătând că în ciuda schimbării fizice, relaţia dintre ei rămâne aceeaşi, un joc sado-maso al personajelor. Dar unde este Buñuel în toată această demonstraţie? Probabil în secvenţa în care prin faţa intrării în camera în care cei doi cinează intim, trece intempestiv un cocoş falnic şi falic simbol al maestrului spaniol.
Al doilea Leu al festivalului a fost regizorul britanic David Lynch, premiat chiar pentru întreaga carieră. Ultima lui creaţie Inland Empire prezentată în afara concursului, cu toate că a făcut săli arhipline, a împărţit critica de specialitate în pro şi contra. Nu poate fi contestat faptul că regizorul, aflat la apogeul carierei, se găseşte între marii creatori ai momentului. Chiar dacă nu a inovat în cinema precum Lars von Trier sau Peter Greenaway, el şi-a creat un stil absolut personal. De la Eraserhead şi The Elephant Men" (unul dintre filmele mele preferate) şi până la Lost Highway şi Mulholland Drive, neuitând de primele episoade din serialul Twin Peaks, recunoşti genul David Lynch.
Inland Empire este un film de nepovestit. Cel puţin patru story-uri pornesc aproape simultan şi sunt montate aparent aleator în diferite momente ale dezvoltării lor, cu întretăieri temporare care mai mult complică decât explică. Te poţi întreba ce legătură există între o actriţă (Laura Dern, care îşi povesteşte avatarurile vieţii între filmări şi iubiţi), un grup de dizidenţi polonezi şi o piesă de teatru, în care nişte actori deghizaţi în iepuri, joacă personaje umane. Este vorba ca de obicei de o nouă exorcizare a răului, a acelui element malefic atât de prezent în aproape toate filmele regizorului. Imaginea, scenografia, muzica lui Badalamenti, modul în care este lucrat filmul, totul este de excepţie. Reuşeşte să te ţină în scaun aproape 3 ore nemişcat, dar la sfârşit te întrebi cine are nevoie de psiholog, noi sau maestrul? La conferinţa de presă a refuzat, ca orice mare creator, să-şi explice opera. A fost o experienţă aparte, acel "ceva" care dă sarea şi piperul unui mare festival. Sigur va fi nevoie de o revedere a filmului, pentru cine mai suportă.
În competiţie am mai văzut La stella che non c'e, ultimul film neorealist al lui Gianni Amelio. Este povestea unui muncitor italian dintr-o fabrică de oţel, cu un nume predestinat - Buonavolonta (Sergio Castelitto) care ajunge în China unde încearcă să învingă sistemul pentru a evita o catastrofă industrială, de fapt o poveste de dragoste în peisajele Chinei moderne. Este o melodramă uşoară pentru cel ce a semnat Ladro di bambini şi Lamerica.
Leul de Argint - Rivelazione - pentru filmul Nuovomondo de Emanuele Crialese a fost într-adevăr o surpriză plăcută. La conferinţa de presă tânărul regizor italian spune că nu-l cunoaşte decât pe Fellini, dar începutul filmului pare desprins din Kaos-ul fraţilor Taviani. Doi ţărani aleargă desculţi, cu pietre în gură, într-un peisaj muntos, spre troiţa Fecioarei, ca să primească un semn despre plecarea în Lumea Nouă. Sigur că există şi Fellini în film: râuri de lapte (şi miere) pe care plutesc legume imense, de care se agaţă personajele principale pentru a ajunge Acolo. Dar mai există şi vaporul din America, America al lui Elia Kazan şi serviciul de emigrare care îl primeşte pe tânărul Vito Corleone din Naşul lui F.F. Coppola. Acest film le îmbină minunat pe toate, cu mult umor şi cu o distribuţie din care se detaşează Charlotte Gainsbourg (dacă nu ar fi fost Helen Mirren, ar fi câştigat probabil Coppa Volpi). Să nu uităm muzica ce trece de la melodiile siciliene şi canţonete la negro-spiritual şi blues.
Un candidat serios la premiul Opera Prima a fost regizorul rus Ivan Vyrypaev cu filmul Euforia. Povestirile de pe Don ale lui Şolohov într-o viziune modernă, filmate într-un ritm nebunesc şi cu o melodie care se repetă pe tot parcursul aproape obsesiv, aceasta este noua Siberiadă a tânărului regizor rus.
Festivalul s-a încheiat tot cu un film rusesc Insula, în regia lui Pavel Lunghin, prezentat în afara concursului. Lucrată în cu totul alt registru decât Euforia, noua creaţie a mult premiatului regizor reia în manieră dostoievskiană problema raportului om-divinitate şi om-societate. Obsedat de o crimă din tinereţe, personajul principal îmbătrâneşte devenind călugăr la o mânăstire pe o insulă, departe, spre Marea Albă. Prin rugăciuni, muncă sisifică şi izolare pe ostrovul lui dobândeşte sfinţenia şi darul exorcizării. Un film frumos, dar parcă mai frumos a fost Spring, Summer, Fall, Winter and Spring al lui Kim Ki-duk. Pentru mine tot primul film al lui Pavel Lunghin rămâne preferatul (Taxi Blues).
Festivalul s-a terminat. Din păcate tinerii regizori români nu au avut loc nici anul acesta la Mostra cinematografica. De prin anii '90, de la Hotel de lux al lui Dan Piţa, nu am mai intrat în palmares. Poate acum, după câştigarea câtorva "frunze de palmier" pe la Cannes o să reuşim să îmblânzim şi un leu pe la Veneţia. Trebuie să fim optimişti....