Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

Interviu cu Mohammed Lakhdar-Hamina, fondatorul cinematografului algerian


Film 100%, iunie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Mohammed Lakhdar-Hamina a fost prezent la Bucureşti, cu ocazia proiectării a două din filmele sale – Vânt dinspre Aurès (Premiul de debut la Cannes, 1967) şi Cronica anilor de foc (Palme d’Or la Cannes, 1975) – în cadrul unei retrospective Cannes-Berlin, care a avut loc la sala Elvira Popescu, între 20 februarie şi 2 martie. Organizatori: Ambasada Germaniei, Ambasada Franţei, Goethe Institut Inter-Nationes, Institutul Francez din Bucureşti. La evenimentul legat de prezenţa lui Mohammed Lakhdar-Hamina la Bucureşti s-a asociat şi Ambasada Algeriei.

Sunteţi considerat drept fondatorul cinematografului algerian... Aş vrea să-mi spuneţi câteva cuvinte despre cinematograful algerian, căci în România, ca mai peste tot, acest cinema (şi cinematografiile africane, în general) e foarte puţin cunoscut.
Cinematograful algerian a existat mai întâi în ilegalitate, când eram partizani. Am turnat scurt-metraj în ilegalitate, în perioada luptei pentru independenţă – eu însumi eram partizan. Aşa am turnat Yasmina, Vocea poporului, care sunt documentare, apoi un film care pleca din Libia şi mergea până în Algeria, prin deşert – Puştile libertăţii (toate trei din 1961 – n.n.). Asta în colaborare cu un prieten, care nu mai trăieşte – Djamel Chanderli. Cinematograful s-a născut în perioada asta, un încă un coleg, francez – René Vauthier, care turnase Algeria în flăcări (1957 – n.n.), tot în ilegalitate – era combatant, ca şi noi; făcea parte din Partidul Comunist Francez, e tot comunist şi acum, dar un comunist umanist, un om de mare calitate... mai erau şi alţi tineri, ca Ahmed Rachedi... eram un grup... Eu, la-nceput, nici măcar nu ştiam că ceea ce fac e cinema...

Cum aţi descoperit cinematograful?
L-am descoperit pentru că eram cinefil, vedeam multe filme, eram nebun după cinema. Şi toată viaţa mi-am dorit să fac film; tata vroia să devin avocat sau doctor sau inginer şi chiar am devenit inginer agricol.

Sunteţi inginer agricol ca formaţie?
Da. Şi am revenit la cinema graţie Războiului de eliberare. Am dezertat din Armata franceză şi am fugit în Tunisia, iar acolo m-au întrebat ce ştiu să fac. Le-am spus că sunt cineast, dar nu eram deloc cineast, e o minciună care m-a ajutat mult, care mi-a adus o carieră. Şi pe urmă, într-o zi, mi-am zis că trebuie să învăţ ceva, că trebuie să mă perfecţionez. Prin urmare, guvernul provizoriu al Republicii Algeriene – guvernul revoluţionar – m-a trimis la Praga, la FAMU, unde am făcut un stagiu – eram în promoţie cu Ivan Passer, Milos Forman... M-am întors de la Praga la Tunis şi m-am apucat să turnez. Şi astfel am învăţat meserie. Am continuat să turnez documentare despre independenţa Algeriei (în 1962 – n.n.) şi am creat un organism care se numea L’Office des Actualités algériennes. În fiecare săptămână, în sălile de cinematograf, rula jurnalul de actualităţi, iar asta îmi permitea să filmez despre toate subiectele: sociale, politice..., deci eram reporter. Avem asistenţi cu mine şi, încetul cu încetul, am început să formăm specialişti şi aşa s-a format primul nucleu al cinematografului algerian, la departamentul de actualităţi. Mult mai târziu a fost creat L’Office National pour le Commerce et l’Industrie Cinématographique (O.N.C.I.C.), al cărui director am fost şi am produs cam 30 de filme în această funcţie... am coprodus, de exemplu, Z, al lui Costa-Gavras, şi datorită mie Z a fost selecţionat la Oscaruri şi a câştigat două – pentru film străin şi pentru montaj (Françoise Bonneau). A fost pentru prima dată că americanii au acordat un Oscar tehnic unui străin! Apoi a fost selecţionat şi la Cannes şi a obţinut două premii – pe cel al juriului şi pe cel de interpretare masculină, pentru Jean-Louis Trintignant. Apoi eu am turnat Vânt dinspre Aurès şi multe documentare sociale – despre apă, seceriş, pământ, boli etc. şi aşa m-am perfecţionat, căci sunt, în acelaşi timp, şi operator şi scenarist la filmele mele. Vânt dinspre Aurès a fost primul film algerian prezentat la Cannes şi am câştigat Premiul de debut (echivalentul premiului Caméra d’Or la vremea aceea). Era cât pe-aci să obţină Palme d’Or, numai un vot a lipsit! Apoi a participat la Moscova, în 1967, şi a obţinut Premiul scriitorilor sovietici pentru scenariu şi pentru aportul la literatura universală. Iar la Tanger a câştigat Gazela de Aur. Pe urmă am făcut un film care se numeşte Hassan terro (1967 – n.n.), care e un film ce ia puţin peste picior Revoluţia, pe revoluţionari şi pe francezi în egală măsură. Şi-apoi am turnat un film care se numeşte Decembrie, care e un film despre tortură şi care, cred eu, ar fi interesant de văzut de toate popoarele care au fost oprimate, pentru că arată ce e tortura. Nu eu un film în care să vezi un torţionar cum torturează şi aşa mai departe – nici măcar nu există în el tortura fizică, dar tortura e prezentă în permanenţă. E un film foarte frumos pe care am să-l prezint şi aici, pentru că eu cred că tinerii trebuie să vadă acest gen de film.

Cinematograful algerian are anumite particularităţi? Faţă de celelalte cinematografii magrebine şi apoi în general vorbind...
Cinematograful algerian a fost finanţat în totalitate de către stat, iar toţi responsabilii cu cinematografia sunt foşti combatanţi, ilegalişti. O particularitate a cinematografului algerian vine din faptul că – eu fiind responsabil pe vremea aceea cu cinematografia – l-am deschis către toate tendinţele: şi către tineri, şi către generaţia mai în vârstă, şi către Africa, dar şi către America – am coprodus filme africane, era cât pe-aci să coproduc şi film american; apoi am coprodus cu Franţa, cu Italia... foarte multe filme, şi de ficţiune, şi mai ales documentare. De exemplu, Remparts d’argile (1968 – n.n.), de Jean-Louis Bertucelli, a reprezentat Franţa la Oscaruri. Balul (1983 – n.n.) lui Ettore Scola a câştigat 4 César-uri şi a fost nominalizat la Oscar, reprezentând Algeria, căci Franţa n-a vrut să-l trimită. Era o coproducţie Franţa-Italia-Algeria; italienii au trimis E la nave va, al lui Fellini, francezii au trimis Coup de foudre, de Diane Kurys, aşa că eu am trimis Balul pentru Algeria. Şi Balul a câştigat! De asemenea, pentru Z, francezii n-au vrut să-l trimită, au trimis Ma nuit chez Maud, al lui Rohmer... Aşa că, de fiecare dată când am coprodus filme, acestea au obţinut premii. Astfel, cinematograful algerian era cel mai cunoscut dintre cinematografele lumii a treia. 2-3 oameni, care i-am pus bazele, nu eram deloc geloşi, nu aveam complexe... mulţi mă întrebau: "Cum poţi să produci Costa-Gavras, de ce produci Bertucelli, de ce produci Monicelli, de ce Scola, de ce produci aia, de ce produci ailaltă...". Pentru că nu am complexe, pentru că nu suntem geloşi, invidioşi! Când cineva avea dificultăţi de producţie, îl ajutam dacă puteam! Aveam fondurile statului pe mână, în domeniul cinematografului, şi ajutam cât de mult puteam pe toată lumea! Nu aveam nici un fel de a priori faţă de nimeni!

Aţi început să turnaţi în perioada noilor valuri. Cum vă raportaţi la noile valuri din perioada respectivăd.p.d.v. estetic (noile valuri europene) sau mai degrabă ca fondator al unei cinematografiicum era cazul, să zicem, cu Nelson Pereira dos Santos, în Brazilia...
Nu, nu estetic... eu cred că epocile sunt epoci... ador modele, căci mor foarte tinere.

Da, dar lasă urme!
Nu cred că au avut influenţe asupra mea. Am văzut atât de multe filme – americane, ruseşti, francez, italiene, cehe... –, încât nu pot spune că am fost influenţat de ceva anume. Mulţi se raportează la cinematografia sovietică... bineînţeles că am văzut filmele lui Dovjenko, ale lui Eisenstein... am văzut lucruri care mi-au rămas, care pentru mine erau bune, dar altele pe care le-am şters, care pentru mine erau fără valoare... Eram foarte bun prieten cu Tarkovski, de exemplu, şi odată am avut o discuţie foarte lungă cu el. Din fericire, am văzut Rubliov după ce am făcut Cronica anilor de foc, iar el, când mi-a văzut filmul – eram la Roma – mi-a zis: "Am impresia că am văzut Andrei Rubliov" – împărţirea temporală e asemănătoare, personajul lui seamănă cu Miloud din Cronica..., e un film lent, lung... Amândouă sunt filme cu un ritm al extremului – un ritm al căldurii şi un ritm al frigului. Eu am turnat Cronica... în plin deşert, cu 50° C la umbră, iar el a turnat aproape în Siberia, cu frig şi zăpadă; sunt extreme, iar extremele produc lucruri destul de frumoase. Pentru mine, Rubliov e un film cult. La fel, mi-au plăcut foarte mult filmele lui Grigori Ciuhrai – Al 41-lea, Balada soldatului... Mă simţeam destul de aproape de acest cinematograf, aşa cum îmi plac foarte mult marii clasici americani – John Ford, Arthur Penn, Elia Kazan, pe care-l ador şi pentru care am avut întotdeauna foarte multă admiraţie...

Cronica anilor de foc e un film foarte polemic. Cum e perceput acum, la 30 de ani de la realizare? Mai e încă văzut?
Nu e un film politic... E încă foarte vizionat, un film pe care oamenii îl apreciază enorm şi vă explic de ce. A existat un mit al Revoluţiei algeriene, transformat şi devenit un mit doar în jurul a câţiva oameni şi s-a deformat istoria. Eu, în Cronica..., readuc toată tinereţea noastră către o viziune reală asupra istoriei. Personajul lui Miloud a existat, nu l-am inventat, a existat în satul meu, şi mergea în fiecare dimineaţa să vadă morţii şi să povestească ce s-a mai întâmplat în sat în ziua dinainte, iar de Ramadan mergea seara, ca să le ducă de mâncare, şi le povestea ce s-a mai petrecut peste zi. Deci Miloud chiar a existat, doar că eu i-am dat o formă poetică – l-am transformat în comisar politic împotriva colonizării, contra puterii coloniale.




0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Laurenţiu Brătan


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer