La Teatrul Naţional din Bucureşti, spectacolul realizat de Dan Tudor după Sînziana şi Pepelea de Vasile Alecsandri reprezintă poate aceeaşi nevoie de a recîştiga pentru teatru publicul nesofisticat, doritor să se bucure odată cu actorii, să creadă că se poate mişca la fel de repede şi poate cînta la fel de armonios. Există şi un public sofisticat care vrea să rîdă, fără să-i fie ruşine apoi.
O echipă tînără, supravegheată pe scenă de autoritatea lui Mircea Albulescu, susţinută de maturitatea Magdei Catone şi a lui Marius Bodochi îşi foloseşte libertatea pentru a crea ordinea artei. Orchestra de pe marginea spaţiului de joc menţine ritmul cîntecelor, dar şi al prozei, actualizarea nu se produce cu degetele în ochi, principala performanţă a distribuţiei fiind reţinerea în faţa tentaţiei prostului gust. În absenţa oricărui element de decor, precaritatea veşmintelor scenice strepezeşte prin urîţenie. Un spectacol simpatic, ca un produs naturist, despre care se ştie că nu face rău, folosit după ce medicamentele sofisticate n-au instalat starea de sănătate îndelung aşteptată.