Atacurile teroriste din 11 septembrie au dat un nou impuls epopeii naţionale din cinematograful american. Propaganda merge cu cărbuni proaspeţi, atent selecţionaţi. Parcă un anume imbold spre toleranţă poate fi mirosit, dar el e echilibrat de vîna patriotică. O fi poate o sensibilitate, o anxietate indusă de 11 septembrie, care îndeamnă la un soi de cuminţenie temătoare, în aceeaşi măsură în care hrăneşte paranoia. "Ne temem de ei, dar nu trebuie să se vadă".
We Were Soldiers e un foarte clar exemplu de manipulare cinematografică. O operă vastă, o epopee a războiului din Vietnam, care îşi ia două ore şi jumătate timp să urmărească destinele mai multor oameni. De ce Vietnam? Poate pentru că subiectul e încă delicat şi o întoarcere în trecut ar ajuta lucrurile în prezent. Poate din cauza unui sentiment de vină încă nedepăşit. Or, judecînd chiar după cei care au văzut filmul, Vietnamul este cadrul în care e turnată, fierbinte, încărcătura ideologică a prezentului. Soldaţii americani din film nu fac decît să-şi servească patria. La fel fac şi cei vietnamezi. Filmul are pretenţia că prezintă obiectiv şi în premieră ambele tabere. De fapt asta nu se vede decît din montajul alternativ. Cînd comandantul vietnamez dă ordin să fie ocupată albia rîului, Mel Gibson, echivalentul său american, lt.-col. Harold Moore, le ordonă oamenilor săi să fie atenţi la albia rîului, căci vietnamezii s-ar putea concentra pe ea. Tratată astfel, lupta devine un exerciţiu simplu de ping-pong, unde virtuţile telepatice nu sunt de lepădat. Încărcătura psihologică, umană ş.a.m.d. lipseşte din dialog şi taberele rămîn departe una de cealaltă. Totuşi, pendularea între cele două puncte limpezeşte uneori ochii, altfel luptele ar părea haotice şi obositoare.
Filmul începe cu începutul războiului. Plecarea primelor trupe, prima bătalie, emoţia combatanţilor şi a familiilor lăsate acasă. Scenariul e translucid ca apa de izvor. Soldaţii sunt, ca în orice film american de gen, frumoşi şi puternici, femeile sunt frumoase şi puternice. Unul are copii acasă, altuia tocmai i-a născut nevasta şi, judecînd după puritatea feţei lui, tot el moare primul, e prima jertfă dintre personajele mai apropiate spectatorilor. Transmisionistul e fireşte plăpînd şi ochelarist (ca Radar din M.A.S.H.), un altul, comandant, e oţelit în al doilea război mondial, deci e dur şi rău cu subalternii pînă la proba contrarie. Căci războiul, nu-i aşa, scoate la iveală din om adevăratele trăsături de caracter.
Soţiile acum. Soţia lui Moore (interpretată de Madeleine Stowe) e şi ea, fireşte, şefă peste femei. Ea e puternică, la fel ca soţul ei, ea organizează serviciul de anunţare a deceselor combatanţilor, ea le dă curaj femeilor şi reuşeşte să fie o mamă bună, deşi o macină teama. Înaintînd într-un paralelism continuu, filmul regizat de Randall Wallace (scenaristul lui Braveheart) nu face nici cel mai mic efort să-şi ascundă schemele de lucru, ceea ce-l face în ultimă instanţă simpatic, pentru cine are nervi pînă la sfîrşit. Un spectator european se poate întreba de ce totul trebuie să fie atît de transparent, de schematic, de plat şi, dacă e aşa, cum de filmul a avut succesul de casă pe care l-a avut. Oare americanii să fie şi ei la fel de simpluţi? (vechea dilemă). Sensibilitatea lor julită să-i facă în aceste momente mai vulnerabili la astfel de mesaje? Să sperăm totuşi că nu e aşa şi să nu judecăm o naţie prin oglinda filmului.
We Were Soldiers
Regia: Randall Wallace
Cu: Mel Gibson, Madeleine Stowe, Sam Elliot, Berry Pepper, Chris Klein, Keri Russell.