Cel pian a tăcut. De Dorina...

"Cel pian" e un Blütner (cu coadă), pe care părinţii Dorinei Crişan Rusu l-au cumpărat cu 10.500 de lei, pe vremea cînd salariul mediu era 300 de lei. La "cel pian", rămas la Iaşi, visa Dorina pe cînd străbătea ţara în lung şi-n lat, în etern turneu cu o claviatură electronică ce părea o rudă îndepărtată a Blütner-ului de acasă. Şi cu toate astea (sau poate tocmai de aceea), fiecare instrument la care cînta Dorina devenea, dintr-o dată, un fel de "cel pian". Chit că, uneori, căpăta pentru asta tot felul de îmbunătăţiri ciudate, cum ar fi cutii pe sub pedale...

Dorina Crişan Rusu nu mai cîntă la "cel pian" printre noi, l-a dus cu ea în ceruri. A murit la 53 de ani, după mai bine de o lună de suferinţă, şi şi-a găsit odihna la Cimitirul "Petru şi Pavel" din Iaşi. Pianistă "notistă", cum spunea ea, Dorina Crişan Rusu a fost o mare compozitoare, dintr-o specie pe care n-o mai găseşti pe lumea asta, de muzică de teatru. Muzică pe care o cînta, de cele mai multe ori, live, pe scenă, lîngă actori (atunci cînd nu "juca" ea însăşi, cum o făcea în Arăt bine azi? al Anei Mărgineanu). Dorina însăşi era un spectacol, ardea cu tot sufletul ei pe notele de la Ghetou, de la Astă-seară, Lola Blau, de la Chantan au lait, de la Alcool... Amar... Amor, de la Woyzeck. Avea un talent pe care foarte puţini muzicieni îl au, acela de a simţi scena, spectacolul, de a recrea din sunete lumea construită de regizori. Nu era o chestiune de virtuozitate, de precizie tehnică (Dorina improviza mult, cu... fidelitate, însă), ci de corespondenţă a sentimentelor.

Sergiu Celibidache spunea despre muzica înregistrată că este ca o conservă. Muzica Dorinei, fără de Dorina şi actor e ca un spectacol de teatru dublat. Dorina era un spectacol mereu în turneu. În lungile noastre plimbări, m-a întrebat la un moment dat care cred eu că-i cel mai răspîndit cuvînt din lume. I-am spus că "mama"... A pufnit scurt, perfect tonal, şi mi-a răspuns: "taxi". Călătorie deci..., nu-i frumos!? A fost ca un banc sec. Puţin mai încolo, mi-a zis: "Poate şi mama, dar TAXI sigur!". Ca un făcut, o asociam perfect pe Dorina cu un "TAXI", dar ceea ce m-a impresionat a fost că ultimele ei cuvinte - din ceea ce mi-a spus Iulian - au fost "Mamă, ia-mă la tine!"... Aşa mi-o amintesc eu pe Dorina: spectacol, taxi, mama. (Radu Apostol, regizor)

Dorina avea calitatea rară de a împrieteni între ei oameni care altminteri nici măcar nu s-ar fi cunoscut vreodată. Fiindcă dragostea ei era contagioasă, fiindcă era un om generos şi-şi împărtăşea cu tot sufletul bucuriile, iubirile, tristeţile. Bucurii, iubiri şi tristeţi născute, întotdeauna, în teatru.

Se spune că pentru fiecare există undeva, în lume, un alt om identic sau aproape identic cu el... un fel de completare a întregului. Eu mi-am întîlnit-o pe Dorina, care mi-a devenit şi cel mai bun prieten. Şi noi două şi cei din jurul nostru, chiar şi mama mea (care poartă acelaşi nume şi are aceeaşi vîrstă), toţi ne-am tot minunat de atîta asemănare adunată cu atîta drag, la un loc... Dar pentru că aveam nevoie de un Înger mai frumos, mai puternic, mai talentat, mai profesionist şi... mai poznaş, Dorina a devenit Îngerul meu... (Alina Herescu, scenografă)

Dorina era frumoasă joi, în ultima zi a ei pe acest pămînt. Era ea însăşi, avea acelaşi păr roşu, aceeaşi expresie mîndră şi ironică a feţei, şi părea să facă eforturi ca să-şi ţină ochii închişi şi să nu izbucnească în rîs. La căpătîiul ei, tatăl Dorinei, la cei 83 de ani, îi mîngîia faţa, strîngînd un ziar cu fotografia fetei lui şi şoptind în neştire Doina, Doiniţa...

Dorina nu-mi răspunde la telefon. Aşa a vrut ea şi eu trebuie să-i respect hotărîrea. Singurul lucru pe care pot să-l fac e să rememorez traseul celor 13 ani petrecuţi împreună.

1992, Tîrgu Mureş. Acolo am cunoscut-o pe Dorina, acolo am început să învăţ de la ea, acolo a compus poate cea mai tulburătoare muzică a ei, o adevărată simfonie, Satyricon, acolo am inventat butoaiele (Trupa pe butoaie), acolo s-a născut Istoria comică a magului Faust, acolo a fost Tom Paine, acolo am ascultat pentru prima oară muzica Ghetoului de la TNB (înaintea distribuţiei - ce privilegiu!) - şi pentru toate astea îi mulţumesc lui V.I. Frunză - acolo Dorina era frumoasă, frenetică, plină de viaţă, inepuizabilă, puternică, dreaptă. Şi aşa A RĂMAS!

1998, Bucureşti. Aici ne-am întîlnit la Teatrul Mic, la Teatrul Luni, aici am rîs, aici am plîns, aici... Alcool... amar... amor, aici...

31 octombrie 2006, Iaşi. Să-i spună cineva Dorinei să răspundă la telefon... (Mihaela Rădescu, actriţă)

Pe ultimul drum al Dorinei Crişan Rusu, a plouat fără oprire, şi se spune că ploaia poartă cu ea regretele celui care s-a dus.