The Talented Mr. Ripley vs. Plein soleil.
Şi iată că istoria se repetă, pentru că, asemeni noului Psycho, The Talented Mr. Ripley adaptează, la rîndu-i, un roman deja ecranizat. Fatalitate. Cinefilia autohtonă (sesizaţi nuanţa!) scoate pe tapet "originalul" din 1959, pe numele lui francez Plein soleil - ce-i drept, mai puţin faimos -, iar restul îl puteţi citi şi cu ochii închişi: Matt Damon nu este Alain Delon, Gwyneth Paltrow nu e Marie Laforet, Anthony Minghella nu e René Clément etc. Trăiască Plein soleil! (păcat de Jude Law - el e singurul care nu e condamnat să odihnească în umbra lui Maurice Ronet.) Şi cronica-i gata. Minimum de efort, maximum de sentinţă. Dar, în ceea ce ne priveşte, o certitudine: filmul lui Clément e palid pe lîngă cel al lui Minghella (al cărui debut, Truly, Madly, Deeply, rămăsese cel mai bun film al său - Pacientul englez fiind, evident, cel mai prost). Nu neapărat pentru că le-am fi măsurat pe amîndouă cu rigla hitchcockiană şi i-am dat cîştig de cauză celui din urmă. Şi nici pentru că ne-am dus glonţ la romanul inspirator şi i-am dat din nou cîştig de cauză lui Minghella. Adevărul gol-goluţ e că Plein soleil se resimte, astăzi, la patruzeci de ani de la premieră, rămînînd doar un policier cu ochi albaştri-delonieni, în vreme ce The Talented Mr. Ripley improvizează pervers şi pasionant, ca-ntr-un neîncetat jazz session, deşi preferă şi, totodată, riscă să lase acţiunea în Italia aceloraşi "demodaţi" ani '50.
The Talented Ms. Highsmith.
Înainte de a fi însă remake-ul care de fapt nu e, The Talented Mr. Ripley este adaptarea romanului omonim al Patriciei Highsmith (scris în 1955), primul dintr-o serie de cinci dedicate aceluiaşi erou: Ripley Under Ground (1970), Ripley's Game (1974), The Boy Who Followed Ripley (1980) şi Ripley Under Water (1991).
Prima "crimă" a Patriciei Highsmith datează însă din 1950 şi poate că n-am fi adus vorba dacă ea n-ar fi fost adaptată pentru marele ecran, un an mai tîrziu, de însuşi Hitchcock, în Strangers on a Train. E adevărat că maestrul nu a îndrăznit să filmeze decît unul dintre cele două asasinate comise în carte, dar îl iertăm pentru faptul că a păstrat acele extrem de fine aluzii (homo)sexuale - temerare în epocă, dar existente în roman. N-ar trebui, aşadar, să ne mire faptul că le regăsim, într-o formă mult mai accentuată, şi în filmul lui Minghella, deşi multora li s-au părut abuzive, senzaţionaliste şi chiar gratuite. Gîndiţi-vă însă de două ori înainte de a fi siguri că Ripley n-are nici o legătură cu homosexualitatea reprimată a eroului, ca metaforă pentru comportamentul său aberant. Dacă sunteţi convinşi că filmul nu e altceva decît un thriller despre obsesia criminală şi dorinţa cuiva de a-şi însuşi mult mai tentanta identitate a altuia, vă dau un indiciu: Patricia Highsmith era lesbiană. Sau, mă rog, bisexuală.
Desigur, nu în sexualitatea doamnei Highsmith a stat geniul ei, ci în declaraţii nonşalante de tipul: "Găsesc fascinaţia publicului pentru justiţie destul de plictisitoare, dacă nu chiar artificială. Pentru că, în realitate, nici vieţii, nici naturii nu-i pasă dacă se face dreptate sau nu". De-aici şi ideea de a consacra o serie unui personaj negativ căruia alţi scriitori de romane poliţiste nu-i dau decît şansa de-a străluci o singură dată. De-aici şi fascinaţia Patriciei însăşi pentru eroul (sau alter ego-ul!) ei, pe care Richard Corliss de la revista Time îl defineşte ca un "Dorian Gray al crimei": timp de 36 de ani, cît trec de la acţiunea din primul roman şi pînă la cea din ultimul, Ripley nu îmbătrîneşte decît cu 10 ani!
Patricia Highsmith a plătit însă scump; nu atît aceste îndrăzneli narative, cît faptul că încă din anii '50 a părăsit America pentru Europa, unde a fost întîmpinată ca o adevărată romancieră, şi nu ca o scriitoare de cărticele poliţiste. A avut iubiţi de ambele sexe, dar a murit singură, în 1995, fără ca romanele ei să aibă un publisher pentru America şi fără ca vreunul dintre ele să mai fi fost ecranizat peste Ocean: The Talented Mr. Ripley este primul, după Strangers on a Train. Michael Tolkin, autorul scenariului pentru The Player (alt film în care criminalul scapă nepedepsit!), a numit-o "cel mai bun expatriat, după Henry James". Acestui exil îi datorăm, probabil, şi inclasabilul personaj Thomas Ripley.
Ripley, Madly, Deeply.
Pare imposibil că am ajuns pînă aici, fără să fi vorbit prea mult despre el. Aşadar: Ripley este un băiat de 20 şi ceva de ani, sărac şi orfan, care posedă un real dar al imitaţiei şi al înşelătoriei. Graţie lui, cîştigă încrederea unui multimilionar newyorkez care-l ia drept coleg de şcoală cu fiul său, Dickie Greenleaf, şi-l trimite în Italia, pe urmele acestuia, pentru a-l convinge să se-ntoarcă. O dată ajuns în Mongibello, Ripley e sedus de "la Dickie vita", de indolenţa, de şarmul, de banii, de rîsul şi nu în ultimul rînd, de bronzul lui... Aşa începe cartea, dar din acest punct, filmul devine mult mai "seducător" şi mai interesant, cel puţin pentru următoarele trei sferturi de oră, în care Dickie Greenleaf îşi găseşte interpretul ideal în Jude Law. E pentru prima oară cînd îl vedem pe actorul britanic rîzînd cu adevărat într-un film, iar felul în care o face ne transformă, pe noi, spectatorii, în potenţiali Ripley. E un efect de-o perversiune comparabilă cu cea de care se fac "vinovate" atît romanul, cît, mai ales, filmul: aceea de a-l lăsa pe criminal în libertate, cu banii victimei şi mulţumiri (!) din partea tatălui acestuia.
Ripley este un ticălos, cu siguranţă, dar unul suav, pe care-l invidiezi pentru spontaneitatea reacţiilor, pentru felul în care reuşeşte să iasă, întotdeauna, din situaţii aparent fără ieşire. (Într-un fel, bizar, îl înţelegi, aşa cum îl înţelegeai şi pe Norman Bates - facem ce facem şi ajungem tot la Psycho. E inevitabil: pînă şi genericul "în dungi" rămîne tributar esteticii lui Saul Bass, geniul care a designat majoritatea genericelor hitchcockiene.)
Există o astfel de scenă în film în care Ripley e depăşit de evenimente şi la doar cîteva fracţiuni de secundă de a fi demascat: îl vedem pe Matt Damon cum devine, literalmente, străveziu, după care îşi revine imediat şi preia controlul situaţiei. Fie şi numai pentru acest moment de suspans, impecabil decupat, care l-ar face invidios şi pe Hitchcock, Damon merită toată stima noastră. Pentru că, recunoaştem, iniţial nu prea îl vedeam în rol. Mai ciudat e faptul că unora li se pare, în continuare, că a fost total neadecvat. Sigur, nimic nu te împiedică să te gîndeşti cum ar fi arătat filmul cu Tom Cruise sau Leonardo DiCaprio în rolul lui Ripley. Dar aşa cum se spune că toţi autorii de romane poliţiste sunt "criminali", tot aşa actorii sunt nişte impostori, nişte mincinoşi. Nişte Ripley. De fapt, Ripley ar trebui să fie proba de foc a fiecărui actor, indiferent cum ar arăta el.
Deşi unii susţin că ar fi "cel mai bun film al lui Hitchcock pe care maestrul nu l-a făcut niciodată", încercaţi să vedeţi Talentatul domn Ripley pentru ceea ce, cu siguranţă, e (în opinia revistei Premiere, ediţia americană): "fundamentalul thriller hitchcockian pentru această epocă ambivalentă sexual".
Talentatul domn Ripley (The Talented Mr. Ripley)
Regia: Anthony Minghella,
Cu: Matt Damon, Jude Law, Gwyneth Paltrow, Cate Blanchett, Philip Seymour Hoffman, Jack Davenport, Sergio Rubini.