Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Valladolid 2006

Ce poate face o cutie de chibrituri - Festivalul Internaţional de Film Valladolid 2006


Time Out Bucureşti, noiembrie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ca în fiecare an, la Valladolid, fosta capitală a Spaniei în secolul al XV-lea, a avut loc la sfârşitul lunii octombrie un Festival Internaţional de Film aflat la a 51-a ediţie. În exclusivitate pentru Time Out Bucureşti impresiile Cristinei Corciovescu care a urmărit evenimentul din loja juriului criticii internaţionale.

Valladolid este unul dintre acele oraşe pe care ţi-ar fi drag să le compactezi, să le bagi în buzunar ca pe o cutie de chibrituri şi să le iei acasă. Iar în momentele cenuşii, când te-ai săturat de monotonia ritualului cotidian, să poţi deschide cutia şi să plonjezi în ea pentru a te aventura pe străduţele întortocheate, străjuite de clădiri din secolul al XV-lea în care au vieţuit regii Spaniei pe vremea când Valladolidul era capitala ţării. Despre el se spune că e oraşul cu 600 de palate, dezvoltat radial în jurul pieţii principale (Plaza Mayor), prima piaţă pătrată construită conform criteriilor urbanistice impuse de Felipe II. El e oraşul în care a trăit Cervantes şi a murit Columb, exact acum 500 de ani, la 20 mai 1506. Şi tot el e oraşul în care acum 50 de ani s-a inaugurat Săptămâna internaţională de film cunoscută sub numele de Seminci.

Pe ecranul somptuosului teatru Calderon s-au perindat de-a lungul anilor filme rămase reper în istoria cinematografului, de la Grup de familie într-un interior de Luchino Visconti la Sacrificiul de Andrei Tarkovski, de la Providenţa de Alain Resnais la Accidentul de Atom Egoyan şi de la Pământul făgăduinţei de Andrzej Wajda la Ju Dou de Zhang Yimou, ca să nu cităm decât câteva opere care au obţinut Spicul de aur (Espiga de oro). Simpla menţionare a acestor titluri spune ceva despre profilul festivalului. Spre deosebire de celălalt mare festival internaţional de film din Spania, care se ţine la sfârşitul lui septembrie la San Sebastian, Seminci nu pune preţ pe glamour. Aici nu poţi vedea vedete fugărite de paparazzi, nici toalete ultimul strigăt defilând pe covorul roşu, nici petreceri la care curg râuri de şampanie. Şi, mai ales, nu poţi vedea filme care au spart sau vor sparge box office-ul pentru că sunt doldora de efecte speciale şi beneficiază pe afiş de nume valorând de la 20 de milioane de dolari în sus (pe film). Valladolid este un festival în haine de lucru, în care spectatorii caută filme de calitate, vin să descopere nume de cineaşti noi şi cinematografii mai puţin cunoscute. Cele 10 săli afectate festivalului sunt pline. De altfel, regiunea Castilla y Leon, a cărei capitală este Valladolidul, a înregistrat în 2005 cele mai multe bilete de cinema vândute. Nu este exclus ca la această dovadă de cinefilie să fi contribuit şi Seminci.

Ideea cu cutia de chibrituri nu-mi aparţine. Am furat-o din cel mai frumos film pe care l-am văzut anul acesta la Valladolid. Este vorba despre un scurtmetraj de desen animat realizat de o regizoare din India: Curcubeul desenat de Gitanjali Rao. O băbuţă cu faţa ca o lună plină, cu ochelari rotunzi cu rame negre, cu părul alb strâns într-un coc la ceafă, îmbrăcată într-o rochie neagră, locuieşte într-un apartament de bloc împreună cu o pisică şi ea alb cu negru. În fiecare dimineaţă, băbuţa trebăluieşte prin casă în timp ce vecinii de vis-à-vis, zăriţi prin ferestrele deschise, îşi văd de ale lor. Când termină treaba, băbuţa deschide o casetă în care se află o colecţie de cutii de chibrituri - singura pată de culoare în universul ei alb şi negru. Pe fiecare cutie se află un alt peisaj luxuriant pe care ea, îmbrăcată în roşu, porneşte veselă să-l exploreze. Până într-o zi, când domnul cu barbă albă cu care face schimb de cutii de chibrituri vine ca de obicei în vizită şi le găseşte moarte atât pe ea, cât şi pe pisică. Iar când se uită în caseta cu cutii de chibrituri, de pe una dintre ele băbuţa îi zâmbeşte fericită făcându-i cu mâna un semn de adio. Superbă această scurtă meditaţie despre evadare în visare şi mai apoi în moarte pe care regizoarea o dedică mamei ei care avea o pisică.

Curcubeul desenat a împărţit Spicul de aur pentru scurtmetraj cu o producţie venită din Ungaria, Mai devreme sau mai târziu, a tânărului Istvan Madarasz, care atunci când s-a urcat pe scenă ne-a mărturisit că e primul premiu pe care îl primeşte în viaţa lui, că are de gând să devină un mare regizor şi că aspiră la un Oscar. Bravo lui! Cred însă că nu cu un film la fel de criptic din care eu personal n-am înţeles mare lucru. După cum n-am înţeles de ce juriul internaţional nu s-a oprit asupra unui alt titlu pentru că, cel puţin la scurtmetraje, avea de unde alege. Dacă Drake al austriacului Christoph Rainer - o glumiţă filmată în contrejour pe ideea că o plăcere cât de nevinovată se poate transforma pe negândite într-o catastrofă - sau Lecţia de dans al francezului Philippe Prouff - o altă glumiţă care descompune şi recompune ingenios ritmurile moderne - li se puteau părea juraţilor prea facile, Tradiţie de Peter Ladkani (Germania) sau Rosa de William Sten Olsson (SUA) puteau constitui nişte candidaţi redutabili la Spicul de aur, dacă tot simţeau nevoia să-l confere ex-aequo. În Tradiţie punctul forte este tensiunea ce decurge din montajul paralel al unui banchet în onoarea unui băieţel de 10-12 ani care la sfârşit primeşte în dar o cutie frumos ambalată şi scena de dragoste dintre doi tineri pecetluită şi ea cu un dar - inelul de logodnă.

Întâlnirea finală dintre băieţel şi tânăra proaspăt logodită desluşeşte legătura dintre cele două evenimente: cei doi sunt fraţi, iar în cutia frumos ambalată se află un pistol cu care băiatul trebuie să-şi ucidă sora pentru că logodindu-se a încălcat legile nescrise ale familiei lor de tip mafiot. În Rosa remarcabil este personajul principal, o fetiţă care vinde trandafiri pe străzile unei metropole latino-americane şi care totodată îşi caută tatăl dispărut cu mai mult timp în urmă. Finalul tragic ar putea conduce la reîntâlnirea lor, dar nu aşa cum ne-am fi dorit. Tristeţea dublată din când în când de o licărire de speranţă din privirea Jessicăi Contreras, interpreta Rosei, rămâne de neuitat.

Dacă ar fi existat în palmares un premiu pentru un actor-copil, el ar fi revenit cu siguranţă Juliei Urbini din filmul mexican Mai mult decât orice pe lume (regia: Andres Leon şi Javier Solar), interpreta unei fetiţe de şapte ani care trăieşte alături de mama ei, o celibatară cam debusolată pe care impulsurile hormonale o destabilizează rău de tot şi care încearcă fără prea mare succes să navigheze între îndatoririle profesionale, cele materne şi aventurile sentimentale. Fetiţa asistă la tot acest zbucium, nu-l înţelege prea bine, se crispează, se sperie şi traduce totul într-o poveste cu vampiri. Evident, vampirii sunt amanţii maică-sii, care, ce e drept, îi mai lasă din când în când un semn pe gât.

Selecţia lungmetrajelor - în competiţie şi în afara ei - a fost în acest an mai puţin inspirată, lăsând loc unei serii de nedumeriri. De ce a trebuit ca festivalul să se deschidă cu un desen animat (Azur şi Asmar de Michel Ocelot) şi să se închidă cu un documentar despre echipa de fotbal New York Cosmos (O dată în viaţă de Paul Crowder şi John Dower)? În cazul primului a contat probabil corectitudinea lui politică, care se pare că îi bântuie tot mai des pe cineaştii francezi pentru a mai obloji puţin conştiinţele încărcate. Într-o altă cheie, dar pe aceeaşi linie, se situează şi Zile de glorie de Rachid Bouchareb, un film despre sacrificiile voluntarilor algerieni în cel de-al doilea război mondial, când au luptat vitejeşte şi au murit pentru patrie, adică pentru Franţa.

De ce filmul lui Goran Paskaljevic, Optimiştii, care e departe de fi la nivelul de vârf al regizorului sârb, a figurat în competiţie şi nu în afara ei, obligându-i într-un fel pe juraţi să-i dea Spicul de aur? Cum s-ar fi putut ca premiantul de la Valladolid ediţia 1995, care în acest an a şi onorat cu prezenţa sa festivalul, să plece acasă cu mâinile goale? În schimb, Lazar Ristovski, interpretul a nu mai puţin de patru roluri în acest film a meritat cu vârf şi îndesat premiul de interpretare masculină.

De ce filmul lui Cătălin Mitulescu, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, a fost în secţiunea Punto de encuentro (echivalentul Panoramei din alte festivaluri) şi nu în competiţie unde n-ar fi avut prea mulţi rivali? Publicul tânăr l-a apreciat şi i-a dat premiul lui. De menţionat aici că Mitulescu n-a fost singurul nume românesc din festival: operatorul Sorin Drăgoi a semnat frumoasa imagine a scurtmetrajului Ultima călătorie a amiralului (regia Ivan Sainz-Pardo), singurul film care a omagiat memoria lui Cristofor Columb.

De ce reprezentantul Spaniei în competiţie a fost debilul Ciclu Dreyer de Alvaro Del Amo, când în secţiunea dedicată cinematografului naţional am văzut filme 2005-2006 mult mai bune? Mister şi... plictiseală pentru cei care au rezistat până la sfârşit în sală.

Nu mă întreb de ce programul a privilegiat cinematografiile de limbă spaniolă. Dacă nu în festivalurile din patria mumă, apoi unde să fie ele prezentate cu mai mult succes în Europa? Nu mă întreb nici de ce dintre ele Argentinei i s-a acordat o atenţie specială. Noul director al festivalului de la Valladolid, Juan Carlos Frugone, de profesie critic de film, este argentinian.

Dar au existat şi câteva lungmetraje pe care le-am urmărit cu încântare. În primul rând iranianul E iarnă de Rafi Pitts (Spicul de argint şi Premiul pentru imagine). Un film extrem de simplu despre oameni modeşti, dar înzestraţi cu o anume nobleţe pe care le-o dă discreţia şi demnitatea. O femeie tânără şi frumoasă rămâne singură cu fetiţa şi cu soacra ei pentru că bărbatul pleacă să-şi găsească altundeva de lucru. Casa lor e la o margine de oraş în apropierea căii ferate pe care trenurile vin şi pleacă purtându-i pe cei care încearcă să-şi afle un rost. Printre aceştia se numără şi un tânăr mecanic nou venit în oraş (actorul Ali Nicksolat aminteşte de Jack Nicholson în Zbor deasupra unui cuib de cuci) care o remarcă imediat pe femeia ce acum străbate zilnic străduţele înguste spre atelierul de confecţii la care lucrează zi lumină. O vede, o place, o urmăreşte, o aşteaptă, încearcă zadarnic să intre în vorbă. Până în clipa când vine vestea că bărbatul femeii a murit. Urmează o apropiere la început timidă, urmată de o căsătorie. Dar chemarea liniilor de tren e mai puternică. Un film cu superbe momente de cinema adevărat.

Surprinzător de bine făcut este şi filipinezul Încasatoarea de pariuri (regia Jeffrey Jeturian). În mahalaua pauperă, unde nimeni nu face nimic în afară de jueteng (un fel de loterie ilegală care a inoculat febra pariurilor chiar şi printre cei care ar trebui să o stârpească), descoperim o lume mizeră, dar extrem de vitală. Regizorul îşi urmăreşte cu camera în mână eroina (excepţionala actriţă Gina Pareno), o femeie între două vârste, corpolentă, energică, persuasivă, conştientă de pericolele care o pândesc, dar care scapă mereu datorită unui înger păzitor, nimeni altul decât spiritul fiului ei mort în război.

Nu trebuie trecute cu vederea nici Domnişoara de Andrea Staka (prod. Germania / Elveţia / Bosnia-Hertzegovina) care a primit Premiul criticii internaţionale, nici australianul Jindabyne de Ray Lawrence (Premiul de interpretare feminină pentru Laura Linney şi Premiul pentru muzică).

Şi ca să încheiem cum am început, în colecţia mea de cutii de chibrituri mai sunt şi alte oraşe - Bruges, Bergen, Delft, Toledo, Salzburg, Taormina... Nu în toate există festivaluri internaţionale de film, dar tot merită luate acasă.



 Toate articolele despre Festivalul de film Valladolid 2006


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Cristina Corciovescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer