Hazardul, poate, ne aduce acum pe ecrane filme româneşti care au premiera pe ultima sută de metri a lui 2006. Motivele sunt însă diverse: n-au fost gata la vreme, n-au avut loc de alte premiere româneşti, nu şi-au găsit loc în orarul producătorilor. Printre ele şi două debuturi semnate Ruxandra Zenide şi Radu Potcoavă. Să le vezi filmele aproape unul după altul înseamnă inevitabil să le compari. Dacă filmul Ruxandrei Zenide (Ryna) e aerisit şi curat, fără a avea adîncime ori un stil anume, filmul lui Radu Potcoavă are "amplitudinea" şi ambiţia producţiilor TV cu intrigă poliţistă.
(...)
Dacă Ruxandra Zenide a studiat la celebra şcoală cehă de film, FAMU, Radu Potcoavă a absolvit Universitatea "Hyperion". Dar nu acesta e motivul ratării debutului cu Happy End, film care a cîştigat în 2004 finanţare de la stat şi care e realizat după scenariul lui Mihai Fătu, care a lucrat pînă acum ca director de film la Buftea.
Happy End are o poveste poliţistă care începe şi rămîne neclară pînă la final, şi care are intarsii sociale îndelung fumate în producţii româneşti pseudocontemporane - cum e senatorul omnipotent (Şerban Ionescu) a cărui beizadea vinde droguri şi care cumpără orice prin abuzuri, trimitere spre o realitate socială, complexă şi bolnavă, care ar nutri intriga. E de mirare că scenariul atît de puţin original şi atît de prost dezvoltat a cîştigat la concursul de finanţare al CNC în 2004 şi că acelaşi juriu a considerat că scenariul la Moartea domnului Lăzărescu e suficient de prost încît să fie respins. (La acelaşi concurs a cîştigat şi filmul Cristinei Nichituş, "Şi totul era nimic..."). Oare de ce a ales Radu Potcoavă (şi directorul de imagine Daniel Şerbănică) să debuteze cu un aşa scenariu? Probabil că n-a avut de unde alege şi a dorit să debuteze.
Filmul pleacă de la moartea unei adolescente, pe care poliţistul interpretat credibil de Mircea Diaconu încearcă s-o dezlege. Lucrurile se complică. Cei patru prieteni ai fetei dau declaraţii contradictorii, iar dezvăluirile lor ulterioare trimit spre un senator corupt, spre fiul acestuia, spre consumul de droguri. Concluzia a fost exprimată de Mihai Fătu la vizionarea de presă, altfel ar fi fost greu de înţeles: societatea e vinovată dacă le merge prost tinerilor. Din păcate, scenariul unui om în toată firea care nu are despre tinerii de azi decît informaţii superficiale e prelucrat de un tînăr care nu are suficientă pregătire în domeniu şi care nici nu pare foarte ataşat de subiect. Poate şi de aceea nu poate scoate nimic din el. Din acest mariaj iese un film la fel de monoton şi de prost jucat ca o producţie TV, la care spectatorul nici nu poate rîde de atîta plictiseală, în care marotele aşa-ziselor filme de actualitate se încurcă în picioarele unor personaje cu profiluri şubrede, lipsite de consistenţă şi de reacţii normale.