S-ar zice că nu e nici o legătură între climă şi crimă, dar Camus face în piesa lui, Neînţelegerea, demonstraţia simplă şi îngrozitoare a faptului că dimpotrivă, orice traseu absurd este posibil dacă omul este înscris de destin pe o rută greşită. Marie (Irina Movilă) este o tânără femeie crescută în întuneric şi singurătate, lipsită de resursele de iubire care transformă fiecare fiinţă în ceea ce este cu adevărat, mai presus de carcasa goală şi tristă în care ne adăpostim cu toţii. Din lipsă de iubire şi de lumină ea face rapid pasul tragic înspre autocondamnare, trăgând-o după ea şi pe mamă (Mariana Mihuţ) care poartă vina iniţială de a nu fi injectat fiicei sale suficientă dragoste pentru a o face imună la virusul răului.
Titlul, citit în registru de fapt divers, nu spune mai mult decât că în hanul izolat ţinut de cele două femei se petrece un groaznic accident: cele două îl omoară pe fratele, respectiv fiul lor, fără să ştie că el, cel plecat de douăzeci de ani, s-a întors pentru a le salva de sărăcie şi pentru a le oferi o viaţă mai bună, pe un ţărm însorit. Himera ţărmului însorit este cea în numele căreia femeile, în special cea tânără, fiindcă mama este deja mult prea obosită de viaţă, au săvârşit mai multe crime, jefuindu-şi victimele. E o himeră rece şi îndepărtată ce apare în decorul sobru creat de Diana Ruxandra Ion sub forma unei scoici mari, albe, iar fata nu are destulă căldură în ea pentru a-i da viaţă. Sunt mai multe neînţelegeri la mijloc: cea fatală, care apare atunci când cel revenit ezită să-şi decline identitatea, o alta iscată de faptul că mama nu dă curs instinctului care îi spune că de data asta "jocul" se va întoarce împotriva lor, pedepsindu-le... Dar ceea ce contează cu adevărat este suma de neînţelegeri metafizice pe care le detectăm printre rânduri, ca purtătoare ale semnificaţiilor adânci ale piesei, cu ramificaţii detectabile în întreaga operă filozofică a lui Albert Camus.
Accentele pe care le pune regizorul încercând să echilibreze balanţa urii şi a iubirii te ajută să înţelegi că adevărata, uriaşa, crunta neînţelegere este să ajungi să-ţi trăieşti viaţa în frustrare, acumulând tensiuni ce vor sfârşi prin a te otrăvi, construind edificii bazate pe ură şi alimentându-ţi fiecare acţiune pe dorinţa de a face rău, în loc de bine.
Spectacolul este deopotrivă direct, concis şi profund, iar această combinaţie are efectul unui pumn în stomac. Atinge puncte extreme ale fiinţei şi trece deasupra concretului, stârnind gânduri eliberatoare. Actoriceşte, e aproape impecabil. În fiecare scenă se înfruntă energii contrare, iar forţa acestora se vede dincolo de dialogul sec, de cuvintele menite mai mult să ascundă decât să explice. Mariana Mihuţ este cu adevărat cutremurătoare în scena în care descoperă că cel ucis este propriul ei fiu. Arată publicului paşaportul cu numele lui şi se uită în ochii spectatorilor şoptind rar "e fiul meu", iar lacrimile din ochii ei sunt şi lacrimi de mândrie, nu numai de disperare şi neputinţă. Ea este femeia cu sentimente cumplit de amestecate, prin contrast cu celelalte două apariţii din spectacol: fiica hrănită din ură şi soţia fiului (Lamia Beligan), care vorbeşte doar limba iubirii. Ea, mama, a cunoscut şi dragostea, a avut şi sentimente materne pe care le-a îngropat bine înăuntru, crezând că le poate definitiv sufoca. Ea a îngheţat totul în jur, inclusiv sufletul propriei fiice, şi tot ei i-a fost dat, ca pedeapsă, să supravieţuiască morţii fiului. După ultima înfruntare, între "femeia care urăşte" şi "femeia care iubeşte", ultima îngenuncheată de vestea morţii celui iubit şi de incapacitatea de a înţelege motivul acestei morţi, finalul cade ca o ghilotină ucigând orice speranţă. Când fiinţa căzută cere ajutor, bătrânul fantomatic ce a bântuit până atunci prin scenă fără să spună vreun cuvânt îi răspunde aspru: "Nu".
Spectatorule, sunt şanse ca revolta pe care o simţi când vezi cum unui om i se refuză dreptul la ajutor să te facă să nu mai întorci niciodată spatele unei mâini întinse spre tine.