"Şi nu uita", spune bătrînul Melchisedec, "cînd îţi doreşti cu adevărat ceva, tot universul conspiră la realizarea dorinţei tale". Şi mai spune bătrînul: "Taina fericirii stă în a privi toate minunăţiile lumii şi a nu uita niciodată de cele două picături de ulei din linguriţa" pe care o porţi pe drumul tău. Multe alte învăţăminte ne dăruieşte textul lui Paulo Coelho, venite din înţelepciune, puritate, încredere, speranţă, îndemnîndu-ne ca această lume a pragmatismului cinic s-o străbatem iniţiatic spre a ajunge la înţelepciune, puritate, încredere, speranţă.
La spectacolul de la Odeon ne întîlnim cu o dramatizare inteligent făcută de Radu Macrinici după o carte tradusă impecabil de Micaela Ghiţescu şi transpusă în viaţă scenică de tînăra regizoare Anca Maria Colţeanu. Aceasta şi l-a ales ca scenograf pe Dragoş Buhagiar. Ce-şi poate dori mai mult un regizor decît să aibă alături un autor de decoruri talentat şi plin de fantezie capabil să-i ofere spaţiul creator de mişcare, soluţii pentru momentele-cheie, simboluri discrete. Construcţia lui Buhagiar îmbracă şi susţine spectacolul în aşa măsură încît greu poate fi delimitat aportul regiei de ceea ce i-a oferit scenograful ca soluţie generală. Totuşi, temerară, regizoarea înfruntă un text dificil, ades cu izbînzi de clipe inspirate, fără a ne plictisi de-a lungul a două ore (păcat în care cad prea multe spectacole ale graiului scenic modern).
Inspirată şi alegerea interpretului principal pentru că Marius Stănescu aduce şi fragilitatea fiinţei umane sensibile şi, totodată, forţa ce vine din obstinaţia spre ţel. Actorii de dramă sunt puţini de cînd lumea. Actorii noştri (media) au evidentă aplecare spre comedie. Actorii de vibraţie poetică sunt şi mai puţini. Or, Marius Stănescu este unul dintre aceştia. Rolurile din Saragossa - 66 de zile, Cartofi prăjiţi cu orice, M... Butterfly şi acum din Alchimistul, referindu-ne doar la ultimele stagiuni, ni-l recomandă ca pe un talent de excepţie. Nu ştiu, de fapt nu cred că va ajunge vreodată vedetă de să-l recunoască tot românul pe stradă şi să-i ceară autografe. Nu ştiu dacă va fi copleşit cu premii de jurii profesioniste sau de comisii funcţionăreşti. Ceea ce ştiu sigur este că ne aflăm în faţa unui actor de factură foarte rară şi preţioasă.
Parte dintre confraţi îşi exprimau sotto voce nemulţumiri după premieră referindu-se la regia Alchimistului. Personal, cred că Anca Maria Colţeanu a profitat de şansa oferită de Teatrul Odeon (în programul său de încurajare a tinerilor regizori) oferind publicului esenţa unei opere, chiar dacă nu în profunzime (era şi foarte greu), deşi uneori lipsa de experienţă şi-a spus cuvîntul. Un final de spectacol, de pildă, important atît pentru concluzia discursului, cît şi pentru răsplătirea cu aplauze a interpreţilor rareori izbuteşte tinerilor creatori de spectacol. Sigur că nu este nevoie totdeauna de încheieri concluzive (vezi finalurile deschise), dar nici să laşi publicul derutat (s-a terminat? nu s-a terminat?) nu se cade. Întreaga distribuţie - Constantin Cojocaru, Sebastian Papaiani, Elvira Deatcu, Adriana Trandafir, Mircea Constantinescu, Laurenţiu Lazăr, Pavel Bartoş, Mugur Arvunescu - o urmase cu credinţă pe regizoare şi îşi merita aplauzele.
P.S.: Aspectul programului de sală ne-a lăsat năuci. Este o minune. Nici nu vreau să mă gîndesc cît a costat... Oricum, bravo!