Rebeli fără cauză - Chip de foc

Să te naşti doare. Să trăieşti doare. Să iubeşti doare. Şi cînd ţi-o tragi prima dată doare. Şi a doua oară doare, de frică. Teama că iubeşti, iar celălalt pleacă de lîngă tine şi rămîi singur cu focul din tine. Pînă devii foc.

Piesa lui Marius von Mayenburg e o ars viva a noii generaţii de rebeli fără cauză. În absenţa tabu-urilor acestea trebuie inventate. A avea libertate totală poate constitui, paradoxal, o limită. Fără interdicţii, potenţialul de furie uman degenerează în haos. Neavînd o supapă de detensionare, furia ricoşează ca un bumerang şi se întoarce asupra propriei persoane. Dezintegrarea familiei contemporane e un generator de violenţă. Orice copil îşi "omoară" părinţii într-un proces normal al evoluţiei. Veşnicul conflict dintre generaţii poate transforma însă metafora în fapt. O relaţie părinţi-copii ratată are un potenţial (auto)distructiv uriaş.

La 15 ani marea problemă e cum te descurci singur cu afecte neştiut de controlat, cu falsa părere că poţi face orice (pînă la urmă libertatea este iluzorie, are un corset rigid pentru că a putea să faci orice echivalează de multe ori cu incapacitatea de alegere), totul potenţat de primele experienţe sexuale, marcante pentru orice fiinţă umană (plăcerea dezorientează în egală măsură în care creează dependenţă). Reacţia la problemele adolescenţei capătă în textul lui von Mayenburg accente acute din cauza supraîncărcării cu trama incestului şi cu tendinţele piromane. Sigur, puştiul-problemă Kurt are o puternică atracţie faţă de foc (purificare prin distrugere) tocmai din cauza acestor disfuncţii interioare pe care nu ştie cum să le stăpînească. Căutarea identităţii are o componentă violentă la von Mayenburg şi eşuează în negarea identităţii.

Spaţii. Alternanţe.

Spectacolul lui Radu-Alexandru Nica schimbă turaţia revoltei, calmează furia, transformînd-o în inconştienţă, detensionează textul, relaxează personajele. Abia intraţi în adolescenţă, cei doi fraţi, Kurt şi Olga funcţionează în primul rînd ca depozitarii unui potenţial violent autodistructiv latent la nivelul subconştientului.

Chip de foc are aceeaşi tăietură rece, sigură din alte spectacole ale lui Nica. Fragmentaritatea scenelor e filmică, alternanţa e rapidă, fotograma încremeneşte cinematografic în timp ce o altă scenă a început deja. Spaţiile de joc sunt separate de lumină, avînd în acelaşi timp marcajul casnic. Bucătăria, living-ul, baia, dormitorul sunt redate eliptic de obiectele-tip, masă, canapea, cadă, pat vertical.

Universul casnic îl macerează pe Kurt care, sufocat, îşi dă foc. Pentru o fiinţă care funcţionează pe baza combustiei interioare e singura modalitate de a respira. Incestul, incendierile, paricidul, auto-incendierea sunt episoade logice într-o succesiune a distrugerii inconştiente generată de lipsa de comunicare.


Familia, celula de bază

Intimitatea, dacă nu este determinată de dragoste, e respingătoare. Exact cînd adolescenţa pretinde discreţie, părinţii din Chip de foc renunţă cu lejeritate şi inconştienţă la distanţă. Nu întîmplător în spectacolul lui Radu-Alexandru Nica baia devine locul central al casei, locul în care sexualitatea se exhibă la adăpostul intimităţii, dar şi loc al frustrărilor atunci cînd limita eului este încălcată (vederea mamei goale este paradoxal un tabu pe care Kurt îl reclamă tocmai din cauză că îi violentează propria viziune despre sine). Pentru Kurt şi Olga, părinţii sunt doar un reflex al lor înşişi mai aproape de agonia înjositoare a sfîrşitului (Kurt nu vrea să se lase ras ca să nu miroasă ca un tată şi îşi percepe naşterea doar ca durere, confuzie şi mizerie).

Sexualitatea este o formă de apropiere umană, un refugiu determinat de greaţa de ceilalţi. La rîndul lor, părinţii îşi tîrăsc o existenţă seacă, lipsită de pasiune în care indiferenţa mamei faţă de orice şi atracţia tatălui către subiecte morbide justifică (aproape genetic) ambiguitatea sentimentală la Olga şi cruzimea rece la Kurt. Părinţii sunt copiii degradaţi. Olga şi Kurt, aceşti natural born furious se urăsc pe ei înşişi reflectaţi în imaginea descărnată a părinţilor.


Direcţii paralele

Personajele lui von Mayenburg bîntuie ca nişte deşeuri umane. Mama (Isolde Cobet face un personaj autist, indiferent la orice stimul exterior) este a-sentimentală, dar nu şi a-sexuală. Tatăl (Georg Peetz, un fel de Buster Keaton) are o răceală obosită, dar lucidă întreruptă doar de o morbiditate pasivă (oarecare admiraţie faţă de un Jack Spintecătorul contemporan) şi de perspectiva fericită a conversaţiei cu un terţ, oricine ar fi acesta (nu numai familia în întregul ei este în plină disoluţie, dar şi cuplul părinţilor se autodistruge). Versiunea de macho man eşuează la Paul (Radu Miodrag Vulpe) într-un avatar minor al seducătorului, un tip voit cool, căznit viril (excelentă scena căutării sexuale obsedate cu Paul în fundul gol adormind pe masă) care este satisfăcut infinit mai mult de motocicleta sa decît de o femeie (Nica ironizează la limită "mîndria" lui Paul, motocicleta este făcută "meşteşugăreşte" dintr-un om şi un scaun, procedeu folosit şi la ilustrarea exilării la ţară a lui Kurt semnificată de o vacă... umană).

Olga (Ioana Iacob, avînd fragilitatea aparentă a copilei, dar capabilă şi de forţa seducţiei unei femei mature) este preocupată de sexualitatea ei abia trezită şi de speranţa evadării din incestul pe care doar ea îl conştientizează. Vina o roade, o îmbolnăveşte în aceeaşi măsură în care o şi atrage. Interdicţia e delicioasă, dar nu mai puţin periculoasă.

Şi desigur, acuzatorul-victimă perfect este Kurt (Alex Mihăescu, luminos în furia sa, încă inconştient de intensitatea ei), fiinţă contradictorie în care gîndurile şi senzaţiile colcăie haotic, periculos potenţate de tendinţa piromană. Aparent o fiinţă rece, interiorizată, Kurt are de fapt cea mai fierbinte formă de exprimare, focul pe care şi-l asumă ca parte din sine. Prima dovadă de luciditate rece este arderea păsării, următorul pas este deja o demonstraţie spontană a pericolului. Kurt scuipă (la propriu) focul din el. Arderea interioară nu aşteaptă decît un impuls pentru a se exterioriza. Generatorul furiei este în acest caz gelozia, sentiment necunoscut lui Kurt decît ca urzeală (gelozia arde). Incendierile funcţionează ca supapă pentru a detensiona presiunea interioară. Kurt îşi arde chipul, iar faţa fără expresie cu care s-a născut revine ca o amprentă a identităţii (moştenire a tatălui?). De altfel, cei care îi "desprind" chirurgical chipul sunt chiar părinţii într-un gest simbolic de anulare a personalităţii. Sinuciderea lui Kurt este doar urmarea firească a "uciderii" sale de către părinţi. Foc.

Teatrul German de Stat Timişoara
Chip de foc de Marius von Mayenburg
Regia: Radu Alexandru Nica
Decorul şi costumele: George Petre
Cu: Georg Peetz (Germania), Isolde Cobet, Ioana Iacob, Alex Mihăescu, Radu Miodrag Vulpe
Asistenţa de regie: Ana Maria Enescu, Andrea Nistor
Regia tehnică: Cristian Stana