Cum se face o memorie - Masculin féminin: 15 faits précis

E anul 1966 şi autorul Jean-Luc Godard filmează Masculin, féminin. În acest enunţ este esenţial că am spus 1966, autorul şi filmează. În 1966 un autor filmează. Şi e suficient să fi spus doar asta, pentru a considera că am vorbit eficient despre Masculin, féminin. Tot ce urmează e tautologie.


Ce a intrigat, ce nu a plăcut

Filmul durează o oră şi jumătate în care nu se întâmplă nimic. Există personajul Paul (Jean Pierre Leaud), aparent central. Paul are 21 de ani, trăieşte în Franţa anilor '60 şi vehiculează noţiuni de genul comunism, stil de viaţă american, fete, Vietnam, film. Personajul Paul (de fapt ceea ce mă hazardez să numesc personaj) se intersectează cu "personajul" Madeleine (care îi e iubită), cu "personajul" Robert (care îi e amic) şi cu "personajele" Elisabeth şi Catherine-Isabelle (care sunt amicele Madeleinei). În rest: scene, peste scene, peste scene, în care se vorbeşte mult şi repede, în care uneori se tace, în care o femeie împuşcă un bărbat in faţa unei cafenele, în care Madeleine înregistrează o piesă într-un studio, în care Madeleine îşi aranjează părul, în care Paul o chestionează pe Miss19 cu privire la metodele contraceptive pe care le cunoaşte şi cu privire la comunism, în care vedem secvenţe dintr-un alt film, proiectat într-un cinematograf, scenă pe parcursul căreia auzim din off vocea lui Paul, care spune că filmele îl întristează, că Marilyn Monroe e bătrână.


Ce a fost de-a dreptul antipatic

Godard e peste tot, mereu, mânuindu-şi marionetele şi te simţi şi pe tine, cum îi devii victimă, pentru că în Masculin, féminin nimic nu scapă cinismului auctorial. Godard ştie că a lăsa un spectator fără posibilitatea de a se ataşa de personaje este echivalent cu a arunca un peşte pe uscat. Şi totuşi o face: nici Paul, nici Madeleine nu au consistenţă, avem permanent senzaţia că ei se află într-o vitrină în care se mişcă, izbindu-se de pereţi şi că noi le privim, din exterior, somnambulismul. Godard ştie că ne dorim, mai mult, că avem o disperată nevoie ca în film să se întâmple, totuşi, ceva. Şi atunci, de nicăieri, apare un bărbat care îşi înfige un cuţit în măruntaie. Cum să nu o resimţi ca pe o palmă? Cum să nu îi intuieşti râsul cinic, râsul lui de Dumnezeu capricios, râsul lui de... Autor?


Alte elemente

Montajul face ca totul să devină un ring de box în care te afli şi în care pierzi. Din când în când, fulgerător, Godard inserează cadre cu acele celebre panouri conţinând text, alb pe negru, lămuritor cu privire la acţiune. Unul din aceste texte ne spune că "acest film s-ar fi putut numi Copiii lui Marx şi ai Coca-Cola". Şi nu este film mut - ar fi putut adăuga.

Într-una din scene auzim din off vocea lui Paul care, căzut într-o transă subită, spune că visează la acel film pe care îl poartă în sine, acel film pe care poate şi-ar fi dorit să-l facă şi pe care, în secret, ar dori să îl trăiască. Şi te întrebi, uşor iritat, de ce oare Paul nu poate fi, simplu, Paul. De ce Paul trebuie să fie Godard?


Ce e minunat

Iubeşti Masculin, féminin de îndată ce ai dezbrăcat pieile scorţoase şi asenzoriale moştenite de la atâtea generaţii care au văzut atâtea filme pentru a se ajunge, acum, la produsul cinefil care eşti. Iubeşti Masculin, féminin de îndată ce accepţi că eşti într-un alt joc. Că se poate un alt joc. Propus, cu nesfârşită generozitate, de Jean-Luc Godard. Este acest film o poveste? Există în el coerenţă, tramă? Este acest film altceva decât o colecţie de artificii, uneori de sorginte publicitară? Este acest film ficţiune? Răspunsul meu e da: acest film este ficţiune. Răspunsul meu mai e: acest film este documentar. Aici e necesară precizarea că, cel puţin teoretic, canonic, principalul atribut al genului documentar este / ar trebui să fie obiectivitatea. Un documentar este redarea onestă, elocventă, utilă, printr-un obiectiv, a unei realităţi punctuale. Asta face şi Godard în Masculin, féminin, numai că sprijinindu-se în pârghiile lirismului. Fixează un moment şi un context. Atât. Nimic mai mult, dar nici mai puţin, pentru că noutatea şi frumuseţea se găsesc tocmai in subiectivismul dus până la ultimele consecinţe cu care el face această fixare. În Masculin, féminin este numai Godard, numai modul lui de a privi autour de soi (un tip implicit de travelling?) şi, mai ales, numai modul în care vrea el să perceapă şi să redea o realitate caleidoscopică, aceea a perioadei '60. De ce nu? Tot atunci au făcut-o Antonioni, Pasolini, Fellini, cu aerul că asta le e obsesia unică: să fixeze, să facă o memorie (adesea traumatizantă). Numai că ei au păstrat povestea. De ce n-ar face-o şi Godard, renunţând la ea? Documentar, da, dar nu în sensul consacrat. Documentar negativat, în oglindă, acesta e jocul (repet: generos) ce ni se propune. Fantastic.