Întors cu faţa spre noile trenduri din cinema, Festivalul Internaţional de Film de la Salonic a confirmat faptul că Estul European mai are multe de spus. Deşi foarte aglomerată în selecţie şi cam politically correct în palmares, ediţia de anul acesta i-a făcut pe greci extrem de atenţi la ceea ce le va pregăti pe viitor România. Şi alături de ea, Polonia, Croaţia, Bosnia şi restul Balcanilor.
În Salonicul cel plin de pisici, cunoscut drept unul dintre cele mai vii şi mai deschise spre lume oraşe din Balcani, unde în orice cârciumă ai intra şi oricui i-ai călca pragul eşti omenit cu cel puţin un pahar cu apă, sfârşitul de noiembrie a fost de bun augur. Peste trei sute de filme, invitaţi din linia întâi a cinema-ului mondial, oameni de presă din toate colţurile lumii au onorat cea de-a 47-a sărbătoare internaţională a filmului.
Cu toată tradiţia şi renumele, este greu să ţii sus ştacheta unui asemenea eveniment. Mai ales când, spun veteranii festivalului, nu ai parte la tot pasul de flerul de selecţioner al lui Michel Demopoulos, cel care, cu ani în urmă, a creat reţeta succesului. Echipa formată din preşedintele Georges Corraface şi selecţionerul competiţiei oficiale, Despina Mouzaki, a părut că-şi propune să-i provoace pe invitaţi la maraton; însă, uneori, ce e prea mult strică. Nu ştiai dacă să mergi la secţiunile dedicate noului cinema chinez sau celui brazilian (susţinut prin prezenţa lui Walter Salles), dacă să-ţi dedici timpul omagiilor Wim Wenders, Chen Kaige - premiaţi, fiecare, cu câte un Alexandru de Aur - sau retrospectivei Nuri Bilge Ceylan. În acelaşi timp, Jan Svankmajer, şi el prezent în festival şi premiat cu un Alexandru de Aur pentru întreaga carieră, îţi făcea cu ochiul de câteva ori pe seară şi parcă "nu se face" să-l eviţi la nesfârşit pe maestrul suprarealismului.
Stând însă aproape de competiţie, între o conferinţă în care Kaige povesteşte despre cinema ca despre un mod de supravieţuire şi alta în care Wenders face lobby penibilei sale soţii Donata, e clar că există şanse să dai cu nasul de filmul câştigător şi de tânărul cineast care după acest festival va deveni celebru. Am dat cu nasul de filmul sud-coreean Gajokeui tansaeng (Family ties, engl.) însă simţurile mele au reacţionat diferit de cele ale juriului care l-au creditat pe Kim Tae-yong cu trofeul suprem, Alexandru de Aur, cu premiile pentru scenariu şi pentru cea mai bună interpretare feminină. O poveste în trei acte bine scrisă, bine structurată în puzzle temporal, despre efectele familiilor dezmembrate asupra copiilor.
Cu totul altfel stau însă lucrurile când vine vorba despre Z odzysku (Retrieval, engl.) al polonezului Slawomir Fabicki, care s-a întors acasă cu premiul de regie. Un cinema intens, filmat cu mână sigură, care nu avea cum să rateze premiul pentru cel mai bun actor obţinut de Antoni Pawlicki. Filmul spune povestea unui tânăr polonez care, pentru a-şi întreţine iubita, o emigrantă din Ucraina mai în vârstă decât el, cu un copil, trebuie să sufere o degradare morală, fiind împins să se bată ca boxeur ilegal sau recuperator. Urmând ierarhia lui Kieslowski, conform căruia un bun regizor trebuie să ţină, în această ordine, la scenariul, la distribuţia şi la montajul filmului său, Fabicki ne spune cu voce matură că într-o Polonie contemporană graniţa dintre bine şi rău e aproape inexistentă.
Alături de Retrieval, aflat în competiţie, majoritatea filmelor selecţionate în Balkan Survey (cele mai bune creaţii balcanice din ultimul an), dintre care o treime au aparţinut României (A fost sau n-a fost? - Corneliu Porumboiu, Marilena de la P7 - Cristian Nemescu, Hârtia va fi albastră - Radu Muntean, Tertium non datur - Lucian Pintilie), au creat o imagine fluidă a tendinţelor cinematografice din est. Un cinema cu nervii întinşi şi toate simţurile la pândă, gata să câştige lupta cu demonii trecutului care încă îl mai bântuie. Grbavica, al bosniacei Jasmila Zbanic, încă arată lumii cicatricele războiului. Karaula, filmul croatului Rajko Grlic, unul dintre cele mai frumoase filme din festival, transformă râsul în plâns în cel mai balcanic stil şi îngroaşă, într-o situaţie perfectă din punct de vedere dramaturgic, absurdul comunismului din vremea lui Tito (nişte soldaţi iugoslavi la graniţa cu Albania sunt pregătiţi în permanenţă de atac de către un comandant frustrat; în final iese cu sânge, deşi Albania nu a atacat niciodată Iugoslavia şi nici viceversa). O împăcare cu trecutul ca şi cea pe care au încercat-o Porumboiu şi Muntean, ale căror filme au fost extrem de bine primite de public - săli pline-ochi, aplauze îndelungi.
Salonicul confirmă ceea ce s-a început la Locarno şi Berlin când Das Fräulein, povestea a două emigrante, plecate să muncească în Germania, una din Bosnia, cealaltă din Croaţia, îi aducea Andreei Staka Leopardul de Aur, iar Grbavica Jasmilei Zbanic, Ursul de Aur.
Ca şi la celelalte festivaluri importante, România a avut parte de multă atenţie din partea organizatorilor şi a presei străine. În fiecare dimineaţă, după ce s-a proiectat filmul lui Corneliu, Dimitris Kerkinos, selecţionerul de la Balkan Survey, care i-a dedicat această secţiune lui Cristian Nemescu, îmi spunea amuzat, referindu-se la voturile publicului: "You're still the first!". Şi "the first" am rămas până la final, când Corneliu a înhăţat premiul pentru cele mai multe voturi din partea spectatorilor.
Încă două premii au fost câştigate de echipe româneşti - de data aceasta dinspre The Balkan Fund, unde au concurat proiecte propuse spre finanţare. Răzvan Rădulescu (scenariul) şi Radu Jude (regia) au câştigat cu proiectul Principii de viaţă - un film care se pare că va explora minimalist viaţa mediocră a unui bărbat trecut de patruzeci de ani, iar Bogdan Mustaţă (scenariul) şi Cătălin Mitulescu (scenariul şi regia) pentru Un balon în formă de inimă - povestea unui orfan în inima căruia îşi găsesc loc bunătatea şi dragostea.
Palmaresul competiţiei oficiale arată destul de colorat: după ce marele premiu a mers în Coreea de Sud, iar premiul de regie în Polonia, parcă nu mai e o surpriză că Alexandru de Argint a plecat în Iran, spre o regizoare din tânăra generaţie, aflată la debut, Mona Zandi. Asre Jomeh (On a Friday Afternoon, engl.) este povestea a două surori care se reîntâlnesc după 15 ani şi care dezleagă misterul despărţirii lor. Un film a cărui temă centrală - femeia şi condiţia ei socială în Iranul zilelor noastre şi, de ce nu, femeia ca obiect de contemplat pe marele ecran - generează cele mai fascinante prim-planuri din câte am putut vedea în acest maraton.
Cu siguranţă se va mai auzi de câştigătorii de la Salonic. Aici simţi într-adevăr că descoperi cinema-ul de mâine pe care-l vei putea urmări, ulterior, cu alţi ochi, la Cannes, Berlin sau Veneţia.