La Tbilisi se desfăşoară de cîţiva ani un festival internaţional de film. A ajuns la ediţia a şaptea, 10-15 octombrie 2006. Am fost acolo ca membru în juriul FIPRESCI. E al doilea an cînd se face juriu FIPRESCI la acest festival, una dintre raţiunile sale fiind că asigură cel puţin trei texte în presa străină, dacă juriul are trei membri.
La un festival mai mare nu se mai pune problema publicităţii implicite. În orice caz, un premiu al criticii internaţionale este întotdeauna o garanţie. La finalul festivalului, fiecare membru al juriului FIPRESCI trebuie să scrie un text în limba engleză, care se postează ulterior (nu foarte repede, din cîte văd) pe site-ul www.fipresci.org.
Din Georgia am rămas cu nume pe care nu le-am putut pronunţa şi pe care nu le-am ţinut minte şi cu gustul unui aer extrem de binevoitor cu plămînii. Chiar şi cînd ploua, aerul rămînea blînd şi luminos, cam ca în finalul romanului Langolierii de Stephen King, pe care l-am citit în aeroportul Otopeni, aşteptînd ca la gară cursa Lufthansa de München, care avea întîrziere. Capitala Tbilisi - pe care am văzut-o prea puţin - e frumoasă şi domestică pentru români, avînd toate referinţele fostei ţări comuniste aflate în tranziţie spre economia de piaţă.
Festivalul se străduieşte să menţină interesul autorităţilor locale, ca şi pe cel al publicului. Şi din acest punct de vedere m-am simţit ca acasă. Sala mare a cinematografului Amirani, cel mai mare din oraş, a fost arhiplină la deschiderea şi la închiderea festivalului, dar a avut puţin public între coperte. A venit ministrul Culturii la deschidere şi a spus cît de mult sprijină instituţia lui festivalul şi filmul, dar se dau de fapt bani cam cît să faci două lungmetraje, un documentar şi cîteva scurte pe an.
Dacă e să-mi amintesc rapid de un singur lucru legat de festival este că am mîncat prea mult. Micile festivaluri se străduiesc să echilibreze marginalitatea cu meniuri tradiţionale. Plăcintă cu brînză (nu mai ştiu cum se numeşte), sălăţele ciudate, carne friptă, carne tocată învelită în pacheţele fierbinţi de cocă. Din pricina orarului meselor şi a meselor în sine nu am văzut suficiente filme încît să-mi dispară senzaţia de inutilitate. Am vrut să văd ultimul film al lui François Ozon, dar era dublat în rusă. Am văzut însă în deschiderea festivalului cel mai recent film al lui Otar Ioseliani, Jardins en automne, prezentat concomitent cu participarea lui în competiţia Festivalului Filmului Independent de la Roma. Otar Ioseliani a preferat să meargă la Roma decît să vină în ţara natală. Filmul m-a dezamăgit însă. Mi s-a părut lung şi plictisitor, plin de toate stereotipiile unei satire despre un politician care, eliberat din funcţia de ministru, începe o viaţă nouă, mai sinceră şi mai adevărată.
Tough Enough a primit trofeul festivalului.
Tot în cadrul unui spectacol de gală a fost prezentat şi cel mai recent film al unui alt cunoscut autor georgian contemporan, Dito Tzintzadze. Der Mann von der Botschaft / Omul de la ambasadă e un film OK, cu cap şi coadă, o poveste de azi despre un funcţionar al ambasadei germane din Tbilisi care se leagă de o adolescentă vagaboandă - filmul depăşeşte pragul social pentru a ţinti spre o poveste de dragoste ca în Léon-ul lui Luc Besson.
Dintre toate filmele pe care le-am văzut însă la Tbilisi cel mai mult mi-a plăcut Knallhart / Tough Enough de Detlev Buck, film pe care nu l-am văzut la Berlinală în acest an, deşi a participat în Panorama. Nici acesta nu e vreo capodoperă, dar e foarte profesionist şi cu un stil propriu, al cărui erou - un adolescent dintr-un cartier de imigranţi din München, neglijat de o mamă singură - alunecă în afara legii, se lansează în traficul de droguri şi ajunge să-şi omoare un coleg. Filmul a primit trofeul festivalului (care se numeşte Prometheus!).
Juriul din care am făcut parte a premiat un film spaniol - León y Olvido / León şi Olvido de Xavier Bermúdez -, cu mici greşeli de scenariu şi de construcţie a personajelor, dar care avea stil şi atmosferă. Pe scurt, e vorba în film despre relaţia dintre doi fraţi - un tînăr cu Sindromul Down şi sora lui geamănă, teafără teoretic, dar nici ea cu toţi boii acasă, pentru că, după ce îl lasă în plin cîmp, încearcă să-l otrăvească, după care se şi culcă cu el. Procopsită cu Léon, pe care nici un cămin nu-l mai vrea, Olvido ezită între răutăţi şi drăgălăşenii care bat apropoul incestului, toate îngroşate de lipsa banilor necesari supravieţuirii. Filmul cineastului născut în 1951 are inconsecvenţe şi "ciudăţenii", dar şi un mod antimelodramatic de a-ţi apropia personajele. Mai ales, are doi convingători protagonişti - Marta Larralde şi Guillem Jiménez. Cel din urmă, care are prezenţă şi chiar talent, dovedind că Sindromul Down nu te împiedică să fii un bun actor, a primit o menţiune specială din partea juriului.