Ieşind de la premiera Preview-ului, m-am amuzat spunîndu-le prietenilor că ies dintr-un spectacol. De la Centrul Naţional al Dansului, coregrafia şi interpretarea lui Manuel Pelmuş şi, într-o mai mare sau mai mică măsură, a publicului.
Sub umbrela confesiunii unui "blocaj artistic" şi a unui monolog teoretic, Manuel Pelmuş stinge luminile, se aşază pe un scaun, în faţa noastră, ghicim noi din public (pentru că este beznă), şi începe să povestească traseul actului de creaţie din care s-a născut Preview: într-un cerc vicios de aşteptări şi intenţii, artistului i se spune în România că este prea vestic, în Vest este apreciat, dar neînţeles şi i se găseşte scuza că foloseşte probabil simboluri din spaţiul de la răsărit. De data aceasta, Manuel Pelmuş invită publicul să-şi deruleze propriul spectacol. Oferă ca punct de plecare şi reper pentru interpretul nevăzut definiţia din Encyclopaedia Britannica a mişcării "o cooperare între fibre nervoase şi fibre musculare producînd mijloacele prin care un organism funcţionează în mediul înconjurător", iar scena este delimitată de consideraţii teoretice prin care, "dacă acceptăm definiţia dată a mişcării, atunci şi reversul este valabil - cînd mediul înconjurător intră în fibrilaţie şi se convulsionează, individul absoarbe mişcările, urmînd să le elibereze ulterior în alt spaţiu-timp". Cu luminile în continuare stinse, se ridică şi începe să ne explice unde şi la ce distanţă de diverse repere este poziţionat, cum este îmbrăcat, ce mişcări trasează în beznă corpul său.
Din public, nici nu ştiam dacă ar trebui să-l cred pe cuvînt sau nu. Oricît m-aş fi zgîit, nu se vedea nimic. Şi tocmai cînd indicaţiile de coregrafie începeau să devină puţin cam plictisitoare, interpretul reia explicaţiile: "Cînd am început să lucrez Preview, am scris în caietul de lucru, nu ştiu de ce, dar în engleză, «I'm not here»". După care tace în întuneric. Nu ştiu cît a tăcut, dar mie mi s-a părut foarte mult. Cineva mi-a spus că se simţea în pragul unei crize de claustrofobie. După spectacol, l-am întrebat pe Manuel Pelmuş dacă îşi cronometrează în gînd tăcerea; mi-a spus că nu. Cred că personajul "Manuel Pelmuş, coregraf şi interpret" tace pînă cînd nu mai este acolo. Cred că tace pînă cînd nici noi, publicul, nu mai sîntem acolo. Cînd se ridică şi îl bănuim reluînd coregrafia descrisă mai devreme, "sînt la trei paşi de peretele din spate, am mîna stîngă ridicată, acum merg în dreapta şi cad cu faţa în jos", mişcarea personajului este singurul reper de care ne putem agăţa. Cred că tot publicul are mîna stîngă ridicată şi tot publicul cade la podea cu faţa în jos, absorbind ca mediu (înconjurător) tensiunea "fibrelor nervoase şi fibrelor musculoase."
Cu premisa că dansul este mişcare şi că de mişcat ne mişcăm cu toţii tot timpul, Manuel Pelmuş duce la limită artificiul postmodern de abolire a scenei, fie prin lipsa fizică a acesteia, interpretarea în mijlocul spectatorilor, sau - cum am văzut recent - un spectacol cu spatele la public, în faţa unei oglinzi imense în care acesta este reflectat în întregime. Într-o formă de expresie ca dansul contemporan, care poate împrumuta liber instrumentele oricărei alte manifestări artistice, Preview este de o maximă economie şi, în acelaşi timp, extremă generozitate - Manuel Pelmuş invita publicul să se mişte (în gînd şi pe întuneric), experimentînd fibrilaţiile care convulsionează spaţiul.