Prin cei tineri pot înţelege generaţiile expirate de ce li se atribuie această etichetă şi ce le aşteaptă în viitor. Ştiu tinerii să explice? La Studioul Universităţii de teatru se poate căuta un răspuns la această întrebare.
Cele trei episoade ale Trilogiei belgrădene, piesă scrisă în 1997 de Biljana Sbrljanovic, nu se petrec la Belgrad. La Praga, la Sidney, la Los Angeles, exilaţii fostei "naţiuni iugoslave" încearcă să sărbătorească Crăciunul, Anul Nou, dar oricît ar părea de nefiresc ei simt că sărbătoarea e acolo în Belgradul de unde au fugit şi unde e rău, nu unde au ajuns şi ar putea fi bine. Piesa a fost jucată în Bucureşti, la Teatrul "Bulandra", pe la sfîrşitul mileniului trecut, a fost printre primele texte dramatice în care s-au spus pe scenă cuvintele "acelea" şi mă tem că şocul astfel provocat a obturat calitatea literară a unei drame bine gîndite şi bine scrise, mărturie a eşecului politic în destinul individual. Vocabularul intră în derapaj cînd personajele obosesc să mimeze onorabilitatea şi acest viraj nu se produce de dragul atragerii spectatorilor care s-ar putea recunoaşte în acest fel de a vorbi, ci marchează o treaptă în evoluţia dramei.
Spectacolul anului IV actorie (clasa prof. coordonator Ion Cojar) plasează acţiunea ceva mai tîrziu, în 1999, episoadele sînt despărţite de cortinele sonore ale bombardamentelor. Dominanta furiei este variat şi spectaculos nuanţată de interpreţi, care, de astă dată, spre folosul lor, îşi caracterizează şi îşi diferenţiază personajele: jucînd aparenţa şi esenţa, ei caută şi găsesc adevărul relaţiei, dinamica ei sparge pojghiţa convenienţelor, relaţiile umane "civilizate" devin, sub presiunea ratării iminente, explozive şi violente. Acest exerciţiu superior de actorie, produs cu talentul de acasă şi cu mijloacele dobîndite în şcoală, permite judecarea viitorilor absolvenţi din unghiul capacităţii lor de a se include într-o trupă profesionistă, încurajează chiar profeţia asupra luminilor rampei pe care unii vor reuşi să le concentreze.
Înainte de a-i numi pe cei mai buni, se cuvine apreciat "tonul just" produs de întreaga distribuţie, aproape totala absenţă a stridenţelor, corecta potrivire a mijloacelor la scopuri. Din păcate, justeţea tonului nu este însoţită şi de o rostire limpede, pe segmente importante ale spectacolului se înţeleg sentimentele, dar nu se înţeleg vorbele: problema învăţării vorbirii scenice se agravează pe măsura trecerii timpului şi probabil peste vreo zece-cincisprezece ani pe scenă se va vorbi într-o limbă doar de actorii români cunoscută. Paul Ipate creează cu subtilitate ambiguitatea personajului, infantil, visător, înţelept, ştiind că visul nu are nici o şansă. E interesant nu doar cînd vorbeşte, ci şi cînd tace. Lorena Zăbrăuţanu sugerează nesiguranţa din spatele profilului autoritar asumat de personaj, disperarea, vulnerabilitatea îngheţate în dispreţ şi aroganţă.