Experiment printre elefanţi - Festivalul de Teatru Experimental Man.In.Fest 2006

La Cluj a avut loc, între 28 octombrie şi 5 noiembrie 2006, a doua ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru Experimental - Man.In.Fest. Poate vă mai aduceţi aminte, în toamna lui 2004, Teatrul Imposibil organiza Festivalul Experimental de Teatru. Aţi prins nuanţa? Să vă explic: de la o încercare, o propunere, o joacă s-a ajuns la un festival în toată regula. Să vedem deci ce fel de regulă.

În primul rînd, Man.In.Fest-ul a fost gîndit ca o întîlnire între artişti români şi străini, un schimb de experienţă care să scoată România din izolarea ei în perimetrul independent, punînd-o la curent cu noile tehnici din arta contemporană. Mai pe scurt: crearea unei platforme pentru dialogul cultural şi provocarea creativităţii. Mai pe lung: nişte mici probleme rapid sesizate de presă (vezi "Ziua de Cluj": "Teatru cu parfum de cianură" sau "Cultura, detergent pentru dezastrul ecologic de la Roşia Montană") - partenerul oficial al festivalului e Gabriel Resources, reprezentat la toate întîlnirile oficiale de John Ashton, vicepreşedintele companiei, un tip calm, jovial, responsabil, cu totul altfel decît ni-i imaginam pe distrugătorii canadieni de vise. E vorba despre un schimb clar de profit: imagine pentru Gabriel, bani pentru festival. Jurnaliştii clujeni nu s-au putut abţine să nu întrebe: 1. dacă invitaţii străini ştiu cine finanţează festivalul? 2. dacă nu e cumva imoral? Iar organizatorii au răspuns că aşteaptă întrebări despre artă, nu despre bani.

Programul tipărit a coincis în proporţie de 50% cu cel real

Mai bine despre artă. În deschiderea festivalului s-a jucat-dansat piesa Purple Desert (coregraf: Gyula Berger, interpreţi: Márta Ladjánski, Gyula Berger, Ungaria). Două fiinţe ca de nisip au încercat, greoi şi nesfîrşit, să re-construiască scenic atmosfera romanului Femeia nisipurilor de Abe Kobo, istorisind în mişcări de dans lupta cu uitarea, cu avalanşa deşertului, cu înstrăinarea. O piesă concentrată şi aproape sufocantă, în stare să-l istovească pe spectatorul venit să testeze experimentul. A urmat compania berlineză Weimann Sisters Limited, care a prezentat spectacolul de teatru-instrumental Four Winds Ballet, o compoziţie jucăuşă cu patru instrumentişti suflînd în clarinet, trompetă, saxofon etc. şi "citind" muzici de pe partiturile imprimate pe hainele colegilor de cvartet.

Nici nu mai ştiu cum a început totul, cînd am citit primul afiş din seria celor multe. Dar ştiu de cîte ori l-am citit prea tîrziu. Programul tipărit al festivalului a coincis numai în proporţie de 50% cu programul real, iar modificările au fost aduse la cunoştinţă ori la conferinţele zilnice de presă (de la care, cu voia dumneavoastră, am cam lipsit), ori, prin afişe, la faţa locului, chestie care a transformat festivalul într-un adevărat experiment pe pielea spectatorilor. Astfel, piesele care urmau să fie jucate de două ori s-au jucat numai o dată, orele şi locaţiile s-au schimbat, iar eu am pierdut nişte spectacole, aflîndu-mă uneori la ora şi locul nepotrivite. Din fericire, n-am pierdut chiar tot.


e se - o combinaţie de teatru, proiecţie video, pantomimă şi circ

Olandeza Adva Zakai a prezentat piesa de teatru-dans When I Laugh It Looks Like This, o delicată interogaţie asupra diferenţei dintre imagine şi cuvînt, dintre percepţie şi reprezentare, dintre noi şi noi în ochii celorlalţi. Coregrafa a recreat într-un spaţiu artificial (cel scenic) o serie de mişcări interioare pe care corpul le trăieşte în mod natural. Îndrăgostirea e ca un arc înspre înapoi, lectura se face înţepenind picioarele în sus, iar rîsul din tot corpul e o aruncare nervoasă de mîini şi picioare, într-o ordine bine stabilită. De fapt, noi înşine sîntem o ordine precisă de mişcări, de care mai putem scăpa din cînd în cînd, dacă sîntem capabili să ne vedem în ochii celor din jur, sparţi şi frînţi, capabili de mult mai multe nuanţe decît ne credeam în stare.

În aceeaşi seară (cea de miercuri, 1 noiembrie), a urmat spectacolul de care m-am bucurat cel mai mult, e se (what if) al companiei portugheze Pedro Correia. Nu pot să trec sub tăcere marea mea simpatie pentru spectacolele cu nas de clovn - de aceea ştiam cumva, dinainte, că o să-mi placă. e se e o combinaţie de teatru, proiecţie video, pantomimă şi circ, despre un clovn care e conceput de strigătele fabricate ale filmelor porno, se zbate ca să iasă dintr-un spaţiu embrionar şi se naşte, în sfîrşit, într-o lume pe care-o priveşte cu neîntreruptă candoare. De aici începe jocul cu publicul, luat drept asistent la tot felul de clovnerii şi scamatorii pe care le facem şi noi zi de zi, de la găsirea echilibrului (pe-o minge mare şi pufoasă sau în lume), pînă la aflarea unui partener (de dans sau de iubire). Un spectacol simplu şi prietenos, ca un nas roşu de clovn.


Man.In.Fest-ul, pregătit să treacă la stadiul de instituţie

Las la urmă dezamăgirea, MaMaMagritte, "eseu vizual-teatral" în regia lui Horaţiu Mihaiu, cu texte din Viaţa pe un peron de Octavian Paler (Teatrul "Andrei Mureşanu", Sfîntu-Gheorghe). Mai mult compunere de primară decît eseu, spectacolul înghesuie simboluri luate cu japca din picturile lui Magritte, apoi ni le explică, eventual psihanalitic ("Astupînd gura Georgettei, mi-am dat seama că de fapt îi astupam gura chiar mamei mele!"), le transpune imagistic (rareori inspirat) şi le aruncă în ochii spectatorilor ca pe praf, provocînd un ridicol continuu al reprezentaţiei. Nimic suprarealist la mijloc. Poate doar "suprarealist de prost".

Pe lîngă spectacole (dintre care nu le-am pomenit pe cele ale companiilor din Franţa, Croaţia, Anglia, plus încă două din România), au mai fost: lansări de carte (Vitamine de Vera Ion), conferinţe ("Teatrul printre elefanţi", susţinută de Issa Sinare, Burkina Fasso), proiecţii, workshop-uri şi concerte (cvartetul de ethno jazz Ektar, Ungaria).

În ciuda stîngăciilor organizatorice (e totuşi doar ediţia a doua), Man.In.Fest-ul pare pregătit să treacă de la stadiul de experiment la cel de instituţie, oferind scena pe care pot comunica şi colabora experimentele noastre cu ale lor şi deschizînd mintea spectatorului spre altceva decît obişnuinţa călduţă a teatrului declamator.