Cum s-ar fi putut tălmăci titlul? Personal, aş fi optat spre a fi un traduttore mai mult sau mai puţin tradittore, echivalându-l cu: "
Spun toate astea fiindcă angoasantul thriller horror semnat de Xavier Palud şi David Moreau nu-şi propune altceva decât să sperie. În cea mai onestă vână hitchcockiană, plus oarece influenţe vizibile (dar mult mai inteligent adaptate) din epigonul Spielberg, povestea simplă şi liniar ascendentă a nopţii de teroare în casa de la Snagov urmăreşte exclusiv estetica spaimei - abia încolţită iniţial, cultivată într-un crescendo irezistibil, dusă la paroxism, agrementată cu puţin sânge şi multă durere fizică, şi finalizată prin moartea gratuită. Şi atât.
Povestea porneşte, aşa cum anunţă şi genericul, de la un caz real - însă petrecut în Cehia, cu doi austrieci ca victime. Deşi nu ne măguleşte deloc, e lesne de înţeles motivul pentru care cei doi cineaşti francezi au mutat-o în arealul danubiano-pontic, pe care 87,41% din tot europeanul care se respectă îl vede ca pe un ghiveci de aurolaci ieftini de regulat, foşti kaghebişti ajunşi mafioţi şi ortodocşi fundamentalişti vânători de unguri (plus Dracula şi capitala la Budapesta, dacă-i un american ce se respectă). Din fericire, autorii au decenţa să lase în pace România ca atare, prezenţa naţională reducându-se doar la vocea televizorului şi dialogul telefonic cu poliţia. Putem trece şi noi peste acest subiect incomod, concentrându-ne strict asupra opului cinematografic.
Aşadar, Palud şi Moreau au decis să-şi dea mâna printr-un horror - gen drag amândurora - şi, conform propriilor declaraţii, au conchis curând că una dintre cele mai insuportabile angoase este aceea de a te pomeni invadat la tine în casă (nu întâmplător, mi-a rămas înfiptă-n creier secvenţa din Marathon Man, al lui Schlesinger, când Dustin Hoffman face baie şi aude şuşoteli din camera de alături). Drept pentru care, avem de-a face cu un cuplu de francezi cumsecade, el romancier pe laptop, ea profesoară la o şcoală, care locuiesc într-un conac izolat din mijlocul unei păduri. Şi, într-o noapte, după ce s-au culcat, începe nasoleala... Sunete stranii de-afară... un apel telefonic neinteligibil... lumini... un cârâit ciclic care te zgârie pe creieri... şi aşa mai departe... şi tot mai departe...
Sunt nevoit să mărturisesc că această primă (şi principală - cam două treimi) parte a filmului e virtualmente ireproşabilă. Palud şi Moreau deapănă firul terorii cu un fler şi o ştiinţă a meseriei de o precizie rară. Admirabil este faptul că, aproape din start, casa devine personaj. Coridoarele şi scările labirintice, camerele şi holurile clar-obscure, zugrăveala veche, uşile demodate, cu vopseaua coşcovită, mobila heteroclită, lămpile ba stinse, ba aprinse - toate trăiesc, respiră, horcăie, gâfâie, tremură, ameninţă... Relaţia dintre cei doi protagonişti şi spaţiul în care evoluează, plus elementele terorii ce se strânge implacabil în jurul lor, plus aparatul de filmat care absoarbe totul, vibrează de organicitate şi energie epică. Povestea curge în sus, creşte, te ia cu ea, te îngrozeşte, te înghite şi te devorează - fără a-şi îngădui nici un moment de respiro între şocuri - amintind, prin aceasta, de ticălosul The Evildead al lui Sam Raimi (sau, prin paranoia coridoarelor filmate în raccourci, de Prince of Darkness al lui Carpenter). Atât dramaturgic, cât şi arhitectural (la propriu), apogeul este atins în labirintul foliilor de celofan din pod...
... Şi, din păcate, cam imediat după aceea temperatura filmului intră în oscilaţie.
Căci, în sfârşit, cei doi francezi reuşesc să evadeze din casa "bântuită" şi încearcă să scape prin pădure - moment în care mementourile din The Blair Witch Project devin inevitabile - şi, nu peste mult, ajung în catacombele sistemului de canalizare (vezi It de Stephen King, plus ceva filiaţii din David Fincher - Alien 3 şi Se7en), unde se joacă actul final al tragediei. Or, din păcate, aceste două spaţii ulterioare ale acţiunii sunt cam rasolite - din toate punctele de vedere. O dată ce scenariul optase pentru o asemenea desfăşurare, el ar fi trebuit să se structureze mult mai echilibrat între următoarele patru ritmeme: 1) Casa: introducere; 2) Casa: conturarea terorii; 3) Pădurea: creşterea terorii; 4) Catacombele: apogeul şi finalul. Din păcate, ritmemele 3) şi 4) sunt mult sub nivelul primelor două, atât ca durată cât şi ca ingeniozitate, iar cel ce are de suferit e filmul în general - care, o dată cu ieşirea în exterior, se cam pierde pe sine însuşi...
În paralel cu această inabilitate dramaturgică, autorii mai comit o mică greşeală care începe să dezumfle filmul de pe la jumătate - şi anume: deconspirarea agresorilor.
"N-am vrut să arătăm decât ceea ce descoperă personajele, fără a afla mai mult (...); să lăsăm loc liber imaginaţiei," se confesează Palud, ducându-ne cu gândul şi la The Haunting de Robert Wise. Toate bune şi frumoase - dar... au ţintit bine, şi au nimerit nu în centrul ţintei, ci undeva între el şi margine (bine, totuşi, că nu complet pe-alături).
Ce-i drept, nimic n-a rămas la voia întâmplării. Devoalarea se succede cu o precizie atât de meticuloasă, încât merită s-o urmărim de la un pas la altul - cu împlinirile şi neîmplinirile ei:
* Umbra care dispare după un colţ: excelentă!
* Umbra care fulgeră prin amorsă: perfectă!
* Picioarele din pod: prima eroare! Pantalonii şi pantofii prea vizibili, paşii prea apăsaţi, le conferă o normalitate care începe să dezintegreze misterul.
* Atacantul cu glugă, doborât de pe balcon: binişor, pentru că nu e foarte vizibil; răuşor, pentru că relevă vulnerabilitatea intruşilor, şi moleşeşte paranoia victimelor.
* Cel (tot cu glugă) care imediat se repede pe scara exterioară: din nou, prea vizibil; deja începe să fie prea clar - păgubos de clar! - că angoasanţii «ils» sunt oameni ca toţi oamenii, şi nici măcar imbatabili.
* Al treilea cu glugă, care apare în faţa maşinii: deja începe să nu ne mai intereseze cine atacă (or fi hoţi? terorişti? spioni? extratereştri ieşiţi din Agartha? Treaba lor...) şi rămânem preocupaţi doar de soarta protagoniştilor - adică, am vrea să scape, ceea ce-i foarte firesc, nu?
* Altă glugă (greu să le mai numeri), a fetei doborâte de francez, cu toroipanu'. «Ils» au devenit neinteresanţi, numai aventura ne mai ţine...
* Şi, în sfârşit, confruntarea finală din canale, unde chiar dacă imaginea e zbuciumată, camera se agită, şi nu se vede prea bine, distingem totuşi nişte pungi cu aurolac, un copil drăgălaş-buimac şi un boschetar tânăr - suficient pentru ca acestei zone de interes a filmului să-i punem definitiv cruce.
Ce se întâmplă în continuare - adică, în final? Franţuzoaica ajunge într-un tunel care duce spre lumina zilei (apropo, prin partea asta, temporalitatea scârţâie; cam sărim din noapte-n zi, fără suficient avânt). Fuge într-acolo, şi ajunge... la gura de canal zăbrelită a lui Wajda (Canalul)! Chiar prin faţă trec maşini în goană, pe şosea. Fata ţipă, se agită - nimeni n-o observă. Urmăritorul se apropie. Şi pe deasupra trec maşini, pe contrasens. Între ele, gaura cu gratii, fata disperată... Mai trece un autocar - şi după gratii nu mai e nimeni. (Impact, nimic de zis! Un moment care ispăşeşte splendid toate ezitările anterioare.)
Pădure, zi. Patru siluete trec. Sunt aurolaci. Unul învârteşte în mână o pârâitoare al cărei cârâit ciclic te zgârie pe creieri... Se urcă într-un autobuz, şi pleacă. Insert, despre găsirea cadavrelor, apoi şi a ucigaşilor, care aveau între zece şi cincisprezece ani, şi au declarat doar atât despre victime: "Nu voiau să se joace."
Aşadar, finalul se ridică din nou, iar spectatorul rămâne aproape atât de bulversat şi îngândurat cum ar fi vrut autorii filmului: "Ideea era să-l lăsăm pe spectator cu respiraţia tăiată, la sfârşitul poveştii, şi ca acesta să trăiască precum personajele, cam ca într-un roller coaster." Da, au reuşit! Dar... ia să ne imaginăm puţin...
Dacă episodul din pădure era o idee mai dezvoltat, filând cartea şi prin acel spaţiu, cu specificul lui, la fel de bine ca în casă...?
Şi dacă la fel stăteau lucrurile şi în subteran - unde, la urma urmei, ne aflam deja pe teritoriul agresorilor, "în bârlogul fiarei"...?
Şi dacă nici una dintre prezenţele umane ale atacanţilor n-ar fi fost atât de vizibilă cum le-am descris mai sus? Nu era greu deloc ca în oricare dintre imaginile când "ei" apar, cadratura, unghiulaţia şi eclerajul să fi dezvăluit mai puţin... Dacă, până în ultimul moment, am fi acumulat doar atâtea date despre ei, încât să sfârşim prin a ne întreba: "Şi totuşi, cine - sau ce - erau? Stafii? Poltergeişti? Zombii din cimitir? Mutanţi scăpaţi din vreun laborator? Nebuni evadaţi de la balamuc? Şi când colo... Îi vedem pe cei patru aurolaci mergând spre autobuz şi, la fel cum deja am recunoscut după sunet pârâitoarea, am fi recunoscut şi alte câteva elemente care anterior păruseră neverosimile (râsul inuman al unuia, sunetele unui mut, nişte pâslari rupţi care-n întuneric păruseră labe de vârcolac etc. etc...). Şi, în sfârşit, înţelegeam nu numai cine au fost, ci şi că toate detaliile de coşmar dinainte, prin extrapolare, se explicau foarte simplu...
Astfel întregit, finalul ne-ar fi lăsat nu numai cu respiraţia tăiată, ci şi cu un gol în stomac! Unu' naşpa de tot!
* * *
Întâmplarea a făcut să întârzii la prima vizionare a filmului, astfel încât să pierd pregenericul, şi să văd numai povestea propriu-zisă. Ce anume pierdusem?
Pe drumul din pădure, un personaj sare în faţa unei maşini. Femeia de la volan, încercând să-l evite, intră într-un copac. A doua zi, poliţia face cercetări la locul accidentului. Trece pe alături, cu maşina ei, protagonista noastră. Începe genericul, care conţine şi informaţia: "Film inspirat dintr-un caz real".
Iniţial nevăzând aceste câteva secvenţe, am luat povestea terorii din conac "at face value" - exact aşa cum era (şi cum, în fond, au dorit-o chiar şi cei doi autori): sperietură curată, frică de-amoru' fricii. O vreme, nici n-am ştiut dacă e într-adevăr cineva afară, sau nu cumva casa însăşi se pregăteşte să-şi devoreze locatarii (şi v-am spus ce personaj nemaipomenit era casa aia!). Evident, dacă stăm să ne gândim puţin, filmul poate fi privit şi aşa.
Dar, pe de altă parte, secvenţa din pregeneric are clenciul ei! La fel ca în recentul Hârtia va fi albastră, începutul filmului conţine un cârlig ce va agăţa finalul (la Muntean, era vorba de structura temporală; aici, e o angajare dramaturgică; două cazuri de ciclicitate). Prin urmare, dacă ţineţi la mai mult decât doar a înţelege filmul, dorind să-l percepeţi în toată rotunjimea lui, aveţi grijă şi nu rataţi începutul!
10 ianuarie, 2007, h. 17:45-19:02
Bucureşti, România