Nimic Scandalos despre Truman Capote - Infamous

În deceniul început imediat după jumătatea anilor şaizeci, un impact răsunător cu reverberaţii prin întreaga lume cititoare de carte, la nivel efectiv mondial, l-a avut celebrul roman Cu sânge rece - poate cea mai mare capodoperă a literaturii de non-ficţiune scrisă vreodată. Marele merit al cărţii, deşi cu calităţi plurivalente, se dezvolta totuşi pe două mari direcţii: una, formală, era relatarea precisă, exactă, detaşată, "cu sânge rece", a unui caz de omucidere care oripilase Statele Unite în toamna-iarna din 1959, expusă cu un asemenea har narativ încât impunea o lectură mai captivantă decât a oricărui thriller avant la lettre; a doua, de fond şi cu adevărat semnificativă, era extensia morală a cărţii, care prin simpla esenţializare a selecţiei materialelor relevante şi prin tonul uman şi sincer în care erau expuse, fără speculaţii gratuite, comentarii moralizatoare, melodramatisme ipocrite, deraieri stângiste sau alte mijloace de influenţare mai mult sau mai puţin insidioasă a percepţiei, reuşea să redea umanitatea celor doi ucigaşi. Hickock şi Smith erau acceptaţi de cititor în integralitatea personalităţii lor, pornind de la revolta viscerală pe care o inspirau momentele comiterii crimei, şi până la compasiunea sinceră din jurul binemeritatei execuţii. Rareori reuşeşte cineva să exprime atât de bine starea paradoxală în care, faţă de o ucidere justă, se combină atât mulţumirea neplăcută a actului de justiţie, cât şi simpatia faţă de condamnatul care, astfel, îşi ispăşeşte păcatele. Nu întâmplător, mottoul romanului constă în primele patru versuri din Balada spânzuraţilor de François Villon.

Faţă de acest act literar unic în felul său, nu putem să nu remarcăm că axa astfel determinată, de la familia Clutter până la Truman Capote şi cartea lui, pe coordonatele 1959-1966, se prelungeşte cu o nouă incidenţă peste patruzeci de ani, prin apariţia admirabilului film al lui Douglas McGrath, al cărui propriu scenariu se raportează şi la biografia de tip mozaic a lui Capote, scrisă de George Plimpton. Aceasta din urmă reconstituia portretul scriitorului recurgând la relatările celor mai reprezentativi dintre cei ce-l cunoscuseră, de la prieteni şi colaboratori, până la detractori şi duşmani - procedeu care se regăseşte pe tot parcursul filmului, printr-un elegant artificiu: diversele personaje non-fictive - printre care Nelle Harper Lee (Sandra Bullock), Gore Vidal (Michael Panes), Marella Agnelli (Isabella Rosselini), Babe Paley (Sigourney Weaver), Kitty Dean (Gwyneth Paltrow), şi mulţi alţii - apar în prim-plan rostindu-şi replicile rememorative, pe un fundal cu zgârie nori noaptea à la talk show de televiziune, şi adresându-se unui subînţeles intervievator. Inevitabil, metoda ne duce cu gândul la Citizen Kane, în umbra căruia Scandalos se plasează cu modestia plină de bun-simţ a discipolului pe lângă marele maestru.

Astfel începe - şi evoluează - şocantul portret pe care McGrath, împreună cu neverosimilul Toby Jones, îl fac atât scriitorului, cât şi actului de creaţie care a însemnat Cu sânge rece. După o introducere succintă în care se orchestrează relatări de tipul descris mai sus şi scurte scene mondene cu Truman Capote, ştirea crimei din Holcomb apare în ziar, şi scriitorul simte ispita de a scrie despre ea un articol de fond, un "reportaj altfel decât toate reportajele", cum încearcă el să-i explice procurorului districtual Dewey (Jeff Daniels), în perioada când încă mai trebuie să revină pe fereastră după ce i se trântea uşa-n nas. Tocmai când articolul e cât pe ce să fie gata, ucigaşii sunt prinşi în Las Vegas, iar eforturile lui Capote se reiau, amplificate exponenţial. Adevărata investigaţie abia acum începe, iar reportajul se extinde rapid şi sigur spre proporţiile unul volum de dimensiuni apreciabile. Iar povestea nu se termină nici o dată cu procesul şi pronunţarea verdictului, căci dimensiunea ei umană a devenit atât de consistentă, iar sistemul de sensuri atât de substanţial, încât autorul are nevoie şi de un sfârşit - mai bine zis, de singurul sfârşit firesc: execuţia - pentru a putea pune punctul final.

După această secvenţă (asupra căreia voi reveni curând) filmul mai durează doar foarte puţin - atât cât să ne spună că Truman Capote a trăit regeşte din drepturile de autor, dar... s-a pierdut pe sine însuşi; n-a mai fost în stare să producă nimic. Cadrul final revine asupra titlului "Vise împlinite", scris cu stiloul pe o pagină complet goală...

"Sunt niţel mai înalt decât o puşcă, şi la fel de zgomotos. Am o privire fierbinte. Vorbesc foarte ascuţit..." etc. etc., scria despre sine însuşi Truman Capote în scurta introducere autobiografică a romanului. Nu întâlnim în film acest citat - dar regăsim întru totul respectivele elemente de portret, şi multe altele, recompuse în uluitoarea creaţie a lui Toby Jones - "material de Oscar", cum spunea cineva, pe I.M.D.B. Acest micuţ E.T., adesea încotoşmănat cu paltoane, fulare şi pălării care-i fac pe toţi cei din jur să i se adreseze cu "lady", portretizează caricatura realistă şi abisurile interioare ale lui Capote cu o complexitate, expresivitate şi forţă care, efectiv, "duc filmul" de la cap la coadă. Manierismele gay ale personajului, cochetăriile şi autorăsfăţul în compania cuconetului din lumea bună a epocii, mofturile filate fin şi apucăturile de gaiţă care răspândeşte prompt toate confidenţele ce-i sunt încredinţate, plus momentele de o sfâşietoare profunzime şi sinceritate ale relaţiei cu Dick Hickock (Lee Pace) şi mai ales cu Perry Smith (Daniel Craig), toate se orchestrează într-un ansamblu susţinut de la bizareria grotescă a piticaniei sinuoase până la inteligenţa tăioasă şi geniul creator al scriitorului, măcinat până spre limita auto da fe-ului de obsesia operei sale. În viziunea lui McGrath, care penetrează şi asimilează perfect drama artistului, Cu sânge rece e departe de a fi doar un roman gazetăresc, fie şi excelent, fie şi unic. Cartea devine, dincolo de stratul non-ficţiunii sale, un efort monumental de pătrundere a naturii umane şi, mai ales, de a găsi formulele ideale pentru a da glas şi chip acestei înţelegeri. Nu întâmplător, şi nici doar datorită conţinutului lor gay explicit dar de bun gust, secvenţele relaţiei Truman-Perry sunt cele mai dramatice şi mai esenţiale din tot filmul. Daniel Craig redă un Smith bivalent, cu nevinovate veleităţi picturale şi muzicale, încolţit dintr-o familie disfuncţională şi, finalmente, împins până la dezumanizarea totală de o mamă alcoolică şi de un tată brutal. Un om perfect mediocru, care ar fi tins spre artă şi erudiţie, dacă otrăvurile lumii din jur şi propriile lui slăbiciuni interioare nu-l transformau în fiara supremă - homo homini lupus. Atitudinile lui paradoxale din timpul săvârşirii crimei (perna pusă sub capul tânărului înainte de a-l împuşca, salvarea de la viol a fetei oricum condamnate etc.), nu sunt decât tresăriri ale aceluiaşi conflict interior care subzistă până-n ultima clipă, între om şi fiară. Perry Smith ţine cu tot dinadinsul ca romanul lui Capote să-l dezvăluie lumii pe omul din el - chiar şi după ce devine clar că-l aşteaptă ştreangul. Perry doreşte să lase în urma lui o imagine pozitivă şi, pe cât posibil, curată - şi s-ar putea ca tocmai prin aceasta să-şi găsească, în fond, calea spre mântuire.

Ca atare, Truman Capote devine însuşi agentul acestei mântuiri, receptaculul nedeclaratei spovedanii a lui Perry şi catalizatorul absolvirii sale. Secvenţele escaladării relaţiei lor, în celulă, vibrează de emoţie şi dramatism, conturate printr-o mizanscenă atentă, cadre de o expresivitate discretă şi scurte răbufniri extrem de intense dramatic.

Evident, toate acestea duc cumulativ spre secvenţele finale, din jurul execuţiei: momentele de rămas-bun dintre "prietenul Truman" şi cei doi condamnaţi, "procesul tehnologic" al spânzurării, detaliat cu o meticulozitate perversă, şi apogeul atrocităţii, când trupul lui Dick Hickock, deşi cu gâtul rupt prin căderea în ştreag, continuă să respire încă vreo două minute (punând într-o lumină necruţător de crudă falsa umanitate a societăţii-moloch transoceanice, care dincolo de toate făţărniciile sale fanatic-creştine încă mai practică zglobiu pedeapsa capitală, sub unele dintre cele mai atroce şi mai umilitoare forme: spânzurătoarea, electrocutarea şi injectarea).

De o mare eleganţă se relevă structurarea de ansamblu a acestei secvenţe finale: după execuţia explicitată amănunţit a lui Hickock, cu acrocul său final care-i sporeşte sadismul, când îi vine rândul şi lui Smith, Truman nu mai suportă, şi fuge afară, în ploaie, de unde ia la cunoştinţă despre sfârşitul prietenului său prin sunetul căderii acestuia în ştreang. A doua ucidere, mult mai încărcată sentimental şi semantic, a rămas sugerată - după ce prima ne-a informat ce anume se întâmplă pe (şi sub) eşafod. Astfel, impactul întregii secvenţe sporeşte enorm, rotunjind şi intenţiile de ansamblu ale scriitorului, care prin titlul ales, Cu sânge rece, nu se referă numai la crima comisă asupra familiei Clutter, ci şi la impotenţa morală a unei societăţi care nu e capabilă decât de răzbunare.

Privind lucrurile din această perspectivă, titlul filmului capătă şi el multiple (şi ierarhizate) semnificaţii: cine sau ce este Scandalos (sau mai bine zis Infamous, ca în original)? Truman Capote? Deloc - lui nu i s-ar fi putut reproşa decât excentricitatea (şi, în paranteza temporală a unui trecut încă dogmatic, homosexualitatea). Crima din Holcomb? Da, la un prim nivel. Şi mai ales...? Ei - aici e întrebarea!

15-16 ianuarie 2007
Bucureşti, România