Cvartet - sala de disecţie

Deconstrucţie, dedublare, destrămare, degradare sunt primele patru cuvinte care mi-au înmugurit protector pe buze la ieşirea de la Cvartet-ul lui Tompa Gábor, edificat pe textul lui Heiner Müller. Fiind vorba despre un cvartet, substantivele mele s-au dorit a acoperi o insatisfacţie neconştientizată la început. M-am simţit dintr-o dată vulnerabil în faţa unui discurs prea dens, încărcat cu o simbolistică agresiv obscenă, e drept, foarte la modă şi de aceea prezentând riscurile de a aluneca în structurile altui gen de spectacol. Dialogul dintre Marchiza de Merteuil şi amantul ei Valmont este de fapt o adaptare, o sinteză personalizată a problematicii cuplului, extrasă din romanul epistolar al lui Choderlos de Laclos, Legături primejdioase. Marchiza introduce între ei două personaje (absente în spectacol) pe "Presidente de Tourvel" şi pe "inocenta Cécile Volanges". Astfel cvartetul e constituit. Din prezenţa carnală a actorilor-interpreţi - András Demeter (Valmont) şi Timea Buza (Merteuil) - şi umbrele personajelor care stau obsesiv între ei. Lupta poate începe, căci luptă e dorinţa lor de a cuceri, de pe poziţii libertine, independenţa, libertatea supremă.

În comparaţie cu limbajul scenic, substantivele înşirate în capul acestor rânduri pot părea simple eufemisme fără acoperire pentru unii. Ca să dovedesc că pentru mine ele reprezintă notificaţii de valorizare critică, am să le acopăr cu explicaţii.

Deconstrucţie. Trebuie să recunosc direct că ştiu puţine despre Heiner Müller. Mai multe informaţii am aflat mai ales de pe internet. S-ar părea că francezii sunt sensibili când e vorba despre cultura lor şi au bifat pozitiv în dreptul prelucrării după Legături primejdioase. Un lucru e limpede. Pe tabla de şah a deconstrucţiei discursului dramaturgic scriitorul german pare a fi un pion important, nu lipsit de merite. Dar un pion, nu un rege cum s-a dovedit a fi Eugen Ionescu, de pildă. Alegerea lui Tompa este şi ea explicabilă. Structura deconstructivistă a pieselor lui Ionescu şi Beckett prin care a trecut şi pe care a ilustrat-o magistral, făcând-o viabilă unui public deseori neîncrezător la nou, l-a îndemnat să-l abordeze şi pe Müller. Poate că doza de artificiu, de prelucrare excesivă din textul lui Müller s-a răsfrânt parţial şi în spectacol.

Dedublare. În "jocul vieţii şi al morţii" în care se prind cele două personaje analizându-se reciproc, dur, cu o cruzime demnă de textele lui Sade, dedublarea înseamnă pentru ei a trăi şi în minţile celor invocaţi, mimându-le reacţiile, trăindu-le sentimentele. Dedublarea înseamnă stăpânire peste simţurile celuilalt. Sarcină grea pentru cei doi actori, folosiţi în exces. Strădaniile lor însă merită totala susţinere din partea spectatorilor. Între Valmont şi Merteuil se stabileşte o atracţie malefică în această aventură perversă de a se substitui unul altuia demontând ceea ce s-a numit "mecanica raporturilor sexuale". Independenţa totală îi împinge spre moarte. Moartea este, vorba lui Arghezi, un joc care îşi are propriile reguli. "Îl joci în doi, în trei, / Îl joci în câte câţi vrei. / Arde-l-ar focul."

Destrămare. Tabu-urile morale s-au risipit. Eroii piesei sunt exponenţii unei umanităţi crepusculare. Ni se sugerează ca timp al acţiunii "un salon înaintea Revoluţiei Franceze sau un buncăr după cel de-al Treilea Război Mondial". Ei nu se tem de încălcarea normelor, cât de "noaptea trupurilor", pentru că viaţa înseamnă senzualitate, sex, plăcere. O coborâre din spiritualitate le marchează declinul. Replicile licenţioase, uşor blasfemice muşcă dureros din inocentul orizont de aşteptare al publicului: "Suprema fericire - fericirea animalelor"; "Veşnicia - erecţie continuă"; "Neantul în sufletul nostru care croncăne după hrană"; "Virtutea e o boală infecţioasă". După montarea lui Andrei Şerban de la Cluj cu Purificare, molima augmentării acestor "realităţi crude" prin imagini scenice aferente, şocante a devenit criteriu de validare artistică sau de conectare la aşa-zisa mişcare teatrală europeană. Să se fi lăsat ademenit de acest val şi Tompa?

Degradare. Lumina puternică ce invadează scena încă de la început, ca într-o sală de disecţie, scoate la iveală gândurile ascunse ale personajelor, propriile păcate, tăind necruţător cu bisturiul cathartic în carne vie spre a pătrunde adevărul suprem tăinuit în anatomia fiinţei. În mijlocul scenei tronează patul cu baldachin care ascunde şi dezvăluie degradarea relaţiilor dintre cele două sexe. Probabil că pentru a sublinia această treaptă a degradării personajelor regizorul a considerat de datoria sa să apeleze la mijloace vizuale adecvate, de a căror vulgaritate nu ar trebui să ne jenăm totuşi.

Dacă vreţi să pătrundeţi în această sala de disecţie, al cărei aranjament scenic aparţine Carmencitei Brojboiu, iată adresa: Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.

---