O dulceaţă de film - aviz diabeticilor! - Charlotte's Web

Hotărât lucru - ca să faci bine film pentru copii, e nevoie de un har aparte! Am avut experienţa tristă a Veronicilor - nişte făcături despre care copiii spuneau că le-au plăcut doar fiindcă fuseseră învăţaţi că aşa trebuie - dar, lăsaţi de capul lor, ieşeau din sală să vadă ce mai e pe-afară, de mult ce-i captiva povestea. Şi-au mai păţit-o şi alţii. Până la coadă, cea mai mare priză la copii o au unele divertismente aşa, mai pentru toate vârstele - ca E.T.-ul lui Spielberg, sau tot ai săi Indiana Jones şi Jurassic Park I, II, III, etc., desenele animate cu miză cât de cât consistentă (A Bug's Life, Antz, Toy Story), poveştile suficient de sofisticate şi îndrăzneţe pentru a-i face să se simtă spectatori cu cap, nu retardaţi - chiar şi cu riscul de a-i revolta pe unii adulţi mai bătrâni spiritualiceşte (Harry Potter), ori marile basme adaptate cu intuiţie şi fler la starea de spirit contemporană - cum genial ştia s-o facă Walt Disney, în Pinocchio, Snow White sau Cinderella. De ce? Simplu ca bună-ziua: poveştile pentru copii sunt o treabă serioasă, nu o joacă de două parale! Copiii simt imediat condescendenţa, superficialitatea, amiciţia mimată, şi le taxează prompt. Nu sunt susceptibili la mu-mu-mu-uri nici cât noi, adulţii!

Or, recentul Charlotte's Web nu e decât un mu-mu-mu de la cap la coadă. O dulceaţă de film - aviz diabeticilor! Iar animăluţe care grăiesc (de parcă n-am fi avut doi Doctori Doolittle de-a lungul anilor, unul mai plicticos ca altul), iar purceluş năpăstuit care devine erou - Babe de-acu£' zece ani ce-avea, nu era bun? Sau, ca de-atâtea ori, şi-au zis: "Aha, copiii ăia au ajuns 18+ de-acum, altă generaţie a ieşit pe interval, hai înc-un film c-un purcel genial!" - iar familie perfectă cu copii perfecţi şi părinţi perfecţi la o fermă mai mult ca perfectă. Peisaje filmate din elicopter, mai ales toamna, numai ruginiuri şi auriuri de zici că te-apucă bâţu' şi mai multe nu, să ţi le pui şi tu în ramă, deasupra patului. Adică, un Kitsch cu Kî mare!

Povestea pleacă de la o carte de E. B. White (ăla cu Stuart Little şi Trumpet of the Swan), sub oblăduirea lui Jordan Kerner, producătorul unor mega-hit-uri ca Inspector Gadget şi George of the Jungle - mersi că mi-am mai amintit de ele cu ocazia asta, că le uitasem, de, au trecut ani, şi viaţa s-a schimbat... În efortul căznit de a-şi promova cioaca, producătorii îi tot dau zor-nevoie cu "cercetările" despre E. B. White în arhivele Universităţii Cornell, cu "referirile la viaţa lui White" strecurate în film, ba chiar cu cele opt (8) - sau 8 (opt) - versiuni diferite ale cărţii, care-ncepea ba aşa, ba aşa, ba altminterlea - ce să-ţi povestesc, pe spectatorii sub zece ani îi doare fix în pix de toate fineţurile astea. Cum tot în pix îi doare şi că scenarista, Susannah Grant, a scris şi Erin Brockovich. Kerner zice: "Ea a scris un scenariu superb." Eu zic: "A scris şi ea o chestie să le ia banii." Scenariul e mizerabil - dezlânat, structurat brambura, ici îngrămădit, colo cu burţi, dincolo lăsat în coadă de peşte... (mai ales în privinţa afumătoarei, elementul negativ, ameninţarea, pericolul... care se pierde frumos de tot pe drum) şi, în genere, doldora de banalităţi şi locuri comune - mai ales în final, unde lungeşte pelteaua cam un sfert de oră după ultimul sfârşit al acţiunii, de-ţi vine s-o iei la fugă.

Pe aceleaşi coordonate se înscrie şi regia, care nu face decât să filmeze frumos animalele şi să facă uz cu dezinvoltură şi discreţie de efectele speciale - a, şi să ne vâre-n ochi kitschoşeniile. Altfel, naraţiunea curge lălăit, şi nici o secvenţă nu excelează prin umor, suspense, creativitate sau originalitate cât de cât. Hazul filmului stă, în general, în replicile animalelor - adică aceleaşi şi aceleaşi bancuri sleite, bazate pe interjecţiile şi onomatopeele lor specifice, şi pe alte automatisme proprii (a, de reţinut: toate sunt incredibil de inexpresive - nici nu se compară cu cele din Babe, ale căror "fizionomii" erau foarte abil speculate pentru a sugera diverse expresii omeneşti. Noroc că au voci celebre: Steve Buscemi (şobolanul), Oprah Winfrey (gâsca), Cedric Distractivitorul (adică The Entertainer - gâscanul), Robert Redford (calul), Kathy Bates (vaca) - şi, bineînţeles, Julia Roberts, în rolul titular: păienjeniţa Charlotte, construită integral pe computer; vorbeşte cald, nuanţat, profund, tuşant, şi are ochi frumoşi - e destul de angajantă ca personaj, păcat că atârnă de-un fir narativ incomparabil mai firav decât mătasea păianjenului...

Cam la acelaşi nivel e construit şi eroul, purcelul Wilbur. E fermecător, nimic de zis - dar se epuizează în primul sfert de oră. Pe urmă, nu face decât să se repete sau să se trucheze cu efecte speciale - alternativ. Noroc că Dominic Scott Kay, care-i împrumută vocea, la cei zece ani ai lui ştie să citească textul cu adevărat natural şi expresiv.

În schimb, partenera sa "umană", Dakota Fanning, e doar cu puţin mai suportabilă decât în War of the Worlds. Noroc că aici n-au pus-o să fie "isterică" sau să facă alte compoziţii, aşa că arată şi se comportă exact cum e: o puştoaică nesărată dar zaharisită, a cărei fizionomie devine de la un film la altul tot mai agasant de bătrânicioasă, în vreme ce dezinvoltura interpretării glisează încet dar sigur spre manierism.

S-ar părea, aşadar, că filmul nu e nici pentru copii, nici pentru adulţi, nici pentru familii, nici pentru toate vârstele. Poate, numai, pentru iubitorii din animale.

Alţii decât mine - care le ador, şi m-am plictisit copios.

P.S.: Titlul e tradus cu picioarele - iar (Reţeaua miraculoasă)! Charlotte's Web se referă la pânza de păianjen, nu la nu-ş'ce reţea! Bine că nu i-au zis "Şarlota de pe Internet".

31 ianuarie, 2007, h. 21:00-21:43
Bucureşti, România