Mi-a rămas întipărită în minte fraza lui Alex Leo Şerban "dacă ai văzut un film bun, nu te rabdă inima să nu scrii despre el" dintr-un interviu citit pe LiterNet.
Cred că rămâne valabilă şi pentru spectacolele de teatru, inclusiv în sensul negativ. Presupunem că vezi o piesă foarte bine scrisă şi pusă în scenă admirabil, după care o aştepţi pe următoarea a aceluiaşi autor. Eşti norocos ca spectator şi a doua experienţă este la fel de intensă. Reţeta a funcţionat şi a doua oară. Culmea, şi a treia oară! La cea de a patra piesă mergi cu aşteptări considerabile şi iei cu tine cât mai mulţi prieteni. Pe unii îi iniţiezi, pe alţii i-ai avut alături şi la experienţele precedente. Numai că de data aceasta eşti dezamăgit. Şi atunci apare întrebarea... dacă ai văzut piesa mediocră a unui dramaturg drag, te rabdă sau nu inima să scrii despre ea? Pe mine nu.
Dramaturgul drag este Peca Ştefan, piesa care m-a dezamăgit este Bucharest Calling. Regizoral (Ana Mărgineanu) nu există nici o obiecţie. Totul a fost coerent, compact. Mai mult decât atât, partea de visuals, realizată de Wonderboy a fost mai mult decât binevenită şi ireproşabilă. Textul însă... nu. De data aceasta, Peca a optat exclusiv pentru dramatism, ceea ce nu ar fi tocmai un lucru rău. Însa percepţia mea a fost de telenovelism.
O adolescentă care îşi îngrijeşte mama imobilizată la pat (Katia Pascariu), sora ei prostituată care încă visează la o carieră actoricească în America (Isabela Neamtu), proxenetul ei, care se dovedeşte spre final a fi fost vinovat pentru starea mamei paralizate (Cosmin Seleşi), un DJ cinic (Daniel Popa), fratele său încă suferind după iubita care s-a sinucis (Laurenţiu Bănescu). Personaje urbane, condamnate la singurătate şi multe furtuni interioare. Simplist expus, cam asta este piesa.
Îl aşteptam pe Cosmin Seleşi să reintre în personajul spumos din The Sunshine Play şi să ne trezească spunându-ne "I can see Varna from here!!!". Aşteptam satira din New York (Fuckin' City). Aşteptam dinamismul dramatic din I Hate Helen. Dar nu a fost să fie. În concluzie, mergeţi la piesele lui Peca: un minus versus trei mari plusuri mi se pare un scor bun pentru un dramaturg şi pentru public.
De: Peca Ştefan Regia: Ana Mărgineanu Cu: Laurenţiu Bănescu, Isabela Neamţu, Cosmin Seleşi, Katia Pascariu, Daniel Popa
1 comentariu
- Comentariu Peca Stefan[membru], 31.05.2007, 12:26
Draga Livia,
am citit articolul tau, publicat cu generozitate de Liter Net. Ai vazut spectacolul Bucharest Calling la inceputul anului, cand acesta era inca un work-in-progress, anuntat ca atare. Imi pare rau ca vorbesti despre textul piesei fara sa il fi citit de fapt. Daca l-ai fi citit, in varianta lui de final draft (dar si in cele precedente), ai fi fost sesizat mici mari diferente fata de ce a ajuns in spectacolul din ianuarie. Ai fi avut legitimitatea sa faci o analiza pe structura dramatica, si intr-adevar sa tragi o concluzie. Asa cum am spus, Bucharest Calling a fost primul caz de work in progress din teatrul romanesc. Am putut astfel (eu, Ana Margineanu si actorii) sa vedem ce merge si ce nu merge in acest text in spatiul de la Green Hours, sa avem un feedback din partea publicului. Au fost 5 reprezentatii de acest fel, si la fiecare am mai schimbat cate ceva. Am vazut, am luat notite si, intre timp, dupa o munca care a durat alte cateva luni, textul si spectacolul au ajuns in varianta finala. Asta s-a intamplat abia in luna mai a anului 2007 (!).
Asa ca te invit sa vezi produsul finit, si abia apoi sa tragi concluzii cu valoare de cronica teatrala. In curand, vei avea ocazia sa si citesti textul pe pagina mea de web. (www.peca.ro) si astfel sa te documentezi ca atare. E nedrept sa dai un verdict pe un text pe care nu l-ai citit, si e nedrept sa trimiti mesajul: "Nu merita vazut" spectacolul final dupa ce ai vazut un work in progress, anuntat ca work in progress, cu pretentiile unui work in progress. E ca si cum ai veni intr-un atelier de pictura, ai vedea o lucrare pe jumatate terminata si ti-ai aroga dreptul sa o cataloghezi in orice fel. Nu stii cum va iesi de fapt. Nu stii cum va fi finisata si slefuita. Asta stie doar artistul care o concepe. Apoi, iesita la expozitie, oficial, poti sa spui orice despre ea, si toata lumea iti va respecta opinia.
By the way, telenovelistic cum e, textul si spectacolul au fost selectate de unul dintre cele mai importante 3 festivaluri Fringe din lume - Fringe NYC. Alaturi de un alt spectacol "The Sunshine Play" - care vad ca dupa ce un an de zile a avut cinci plusuri pe LiterNet, acum o luna i s-a schimbat "incadrarea" la patru, cu mentiunea "Mizele sunt mici". M-ar bucura sa existe profesionisti in scris dramatic cu care sa pot discuta pe marginea mizelor intr-un text pentru scena. Oricum, mizele astea asa mici cum sunt au tinut aproape 80 de sali in priza timp de aproape doi ani - ceea ce e un record spectacole jucate al unei piese romanesti. Din Bucuresti pana in Dublin, Petersburg, Viena si New York. Unde oamenii se recunosc in oamenii aia de pe scena si recunosc si faptul ca in vietile si relatiile noastre, mizele sunt foarte mari pentru noi. Universal valabile. Umane.
Am tinut sa raspund la cronica ta pentru ca asa cum eu imi fac treaba ca un profesionist, si imi asum responsabilitatea pentru produsele mele finite, asa as dori sa iti asumi si tu conditia de cronicar de teatru, si nu de amator sau fan care scrie pe vreun blog. Esti aici, esti in the game, si acum efectele cronicii tale sunt masurabile, Livia. Sunt masurabile in numar de spectatori. Care da, vin acum la produsul finit cu o prejudecata. Sau nu vin deloc.
Invitatia ramane valabila Livia,
Te astept
Peca Stefan
Scrieţi la LiterNet
Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.
Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.
Publicitate