Acum câţiva ani a apărut pe ecrane o nouă versiune, intitulată Anna and the King, avînd în rolurile principale pe celebra Jodie Foster şi pe mai puţin cunoscutul, în mediile noastre, Chow Yun-Fat, fostă vedetă în Hong-Kong şi care îşi continuă cariera cu succes în SUA. Pe cînd mă pregăteam să scriu despre această frumoasă poveste am găsit un foarte interesant site din mediu universitar thailandez (Sriwittayapaknam School), www.thaistudents.com, care pune o lumină crudă pe ansamblul acesta de document şi legendă, de artă şi divertisment.
Este adevărat că remarcasem cu mirare că filmările nu s-au realizat chiar în Thailanda, cum ar fi fost firesc, ci în ţara vecină, iar acum a venit confirmarea: guvernul thailandez a interzis difuzarea lor motivînd că aduce prejudicii istoriei ţării prin faptul că prezintă drept reale o serie de detalii care deşi sunt inspirate de paginile scrise de cea care a fost acolo, par a fi afectate de ficţiune.
Povestea nu este nouă se pare, pentru că deja prima ecranizare a dus la cenzurare şi condamnare a filmului iar acum interdicţia se repetă, vom discuta imediat cît de îndreptăţită. Pe site-ul menţionat se precizează că interdicţia de acum a vizat difuzarea publică dar oficial s-a îngăduit vizionarea privată. Pentru ca în fapt poliţia să urmărească circuitul casetelor video sau al CD-urilor astfel încît să nu se propage fenomenul de copiere şi multiplicare. Autorul acelui text declară că a văzut filmul în Singapore, cu ocazia unei excursii speciale, aşa cum au făcut mulţi alţii. Cît de îndreptăţite sunt aceste măsuri? Este admisibilă această cenzură? Dacă da, care sunt limitele ei? Trebuie să vedeţi filmul! Se poate spune că este el periculos pentru persoane sau pentru o colectivitate de oameni prin ideile pe care le propagă? Cît de mult distorsionează el realitatea istorică? Deşi un film artistic, ca orice operă de artă, este îndreptăţit să dezvolte imaginaţia dincolo de datele istorice reale, de multe ori insuficiente pentru o imagine complexă.
Principala acuză adusă acestei ecranizări este că nu respectă imaginea reală a regelui Mongkut şi amplifică exagerat prezenţa şi rolul guvernantei englezoaice la curtea regatului. Pentru exemplificare este reprodusă o fotografie a regelui cu cîţiva ani înainte de a sosi acolo Anna Leonowens. Vedem astfel un personaj istoric de aproximativ 60 de ani, departe de imaginea unui bărbat cuceritor. Ni se spune că el a fost un om foarte religios şi a petrecut ani buni din tinereţe într-o mănăstire, deşi era educat şi în spiritul civilizaţiei occidentale. Se pare că a fost un rege venerat şi a rămas în istorie cu renumele de "tată al oamenilor de ştiinţă thailandezi". Bine, dar oare cu ce deranjează imaginea din film, a unui bărbat aflat în plină putere fizică şi intelectuală, plin de farmec şi cuceritor?
Pe de altă parte în mod cert nici Anna Leonowens nu avea chipul fermecător al actriţei Jodie Foster... Filmul lasă să se întrevadă o posibilă iubire între ei? Este desigur o licenţă poetică, mai ales cum imaginaţia noastră zboară adesea spre tărîmuri romantice, fără a impieta cu ceva mesajul moral sau spiritual al întregii poveşti care se vrea puternic educativă. De altfel cuvîntul "dragoste" pentru cei doi se rosteşte o singură dată, la final, cînd micul prinţ îi priveşte dansînd înainte de reîntoarcerea în Anglia a guvernantei, el fiind de fapt beneficiarul imediat al complexului educaţional promovat de cei doi şi care vede prin această prismă tot ceea ce s-a petrecut atunci.
Gestul thailandez de refuz al acestui film este încet-încet tot mai pueril, o crispare pînă la urmă ridicolă dacă nu cumva periculoasă prin ceea ce poate ascunde, o sacralizare forţată a unor experienţe de viaţă. Istoria este o acumulare de fapte reale dar dincolo de inerentele construcţii fictive care trebuie să suplinească lipsa de dovezi de peste ani şi ani, ea este din păcate folosită ca o armă mînuită împotriva a fel de fel de inamici, cel mai adesea folosită nu pentru evoluţie ci dimpotrivă, ducînd spre atitudini primitive.
Paradoxal, Anna and the King este mai degrabă o frumoasă relatare despre dezvoltarea Thailandei în a doua parte a secolului XIX, cu un efort sincron cu al altor ţări civilizate din lume, ca să ne referim strict la o latură naţională. Paradoxal, personajul principal care se impune pe ecran este cel al regelui şi nu al guvernantei. Asta este posibil nu numai prin scenariu şi filmare cît mai ales prin prezenţa dezinvoltă, majestuoasă şi deosebit de umană, inteligentă şi caldă a lui Chow Yun-Fat.
Filmul întreg este o pledoarie pentru înţelepciune, pentru cuminţenia şi respectul legii, pentru cunoaşterea vieţii. Povestea sentimentală este doar ca o undă de poezie, atît cît să asigure puţin romantism şi ideile sobre să se strecoare mai lesne spre spectatori. Se aminteşte despre anii petrecuţi în mănăstire de rege şi nu omite latura religioasă a acestuia, sacralitatea, pînă la urmă de neevitat a unui monarh. Regele Mongkut, cel din film desigur, numai la el mă voi referi în continuare, este un credincios convins, ţine seama de învăţăturile budiste şi cuvintele sale sunt adesea inspirate de acolo. Aşa de exemplu îi explică Annei că suferinţele sunt prilejuri de a deveni mai buni, de a cunoaşte mai lesne fericirea.
Pentru noi este evident miraculoasă această dezvăluire a unor secvenţe din lumea Extremului Orient, aşa cum putea fi acum 130 de ani. Loui, băiatul guvernantei, descoperă această lume nouă pentru el şi întrebările sale curg întruna către mama sa dar şi către cei doi servitori indieni care sunt prezentaţi într-o notă de simpatie. Tatăl băiatului a murit dar amintirea acestuia îl motivează să se încaiere cu prinţul moştenitor. Un prim şi inedit prilej pentru Anna de a începe procesul educaţional. A decis să-i pedepsească pe amîndoi impunîndu-le să scrie de 1000 de ori pe tablă că nu vor mai repeta această greşeală. Dacă într-un tîrziu Loui îşi termină pedeapsa, prinţul Chulalongkorn rămîne nemişcat, decis să nu cedeze spre a-şi pierde demnitatea, în opinia sa. Anna aşteaptă cu răbdare, îşi demonstrează şi ea "încăpăţînarea" şi se face deja noapte. Regele trimite mîncare pentru o singură persoană, nominalizînd-o pe profesoară, moment în care foamea şi disperarea de a pierde şansa de a mînca în acea seară îl determină să îşi calce pe inimă şi să execute şi el pedeapsa. Anna împarte masa cu el, un gest care îi apropie şi care deschide calea unei comunicări speciale. Dar ea nu pierde ocazia de a-i atrage atenţia regelui că el a apelat la un procedeu pedagogic bazat pe constrîngere şi nu pe conştientizare. Tot acest efort educaţional este plin de farmec şi devine tot mai de neînţeles cum poate fi blamat un astfel de film.
De altfel mereu asistăm la un dialog spiritual între cei doi protagonişti, plin de învăţăminte. Chiar şi primul ministru are cîteva spumoase replici, rostite cu o morgă înşelătoare. Anna se implică în cîteva întîmplări de la curtea regală şi declanşează reacţii la non-conformismul ei, mai ales faţă de tradiţia locului. Ţine să aducă ideile novatoare ale acelui timp dar reformele se fac lent, regele însuşi îi argumentează că nu se poate face totul dintr-o dată. Finalul filmului anunţă scurt dar semnificativ, că regele Mongkut a desăvîrşit chipul modern al ţării, inclusiv sistemul juridic. Dramatismul filmului face să vedem şi o judecată bazată pe intransigenţă, cînd cea mai nouă soţie din haremul regal fuge spre a se ascunde sub un veşmînt al călugărilor budişti, pătrunzînd astfel în mănăstire numai spre a-i mai vedea chipul iubitului ei care nu a putut suporta despărţirea de ea şi s-a călugărit. Ea fusese oferită de părinţii săi drept cadou regelui, din propria lor iniţiativă, care o primise cu delicateţe pentru că el se arată a şti cînd să fie şi tandru şi cu înţelegere pentru suflet. Regele avea peste 20 de soţii, bucurîndu-se de 58 de copii, declarînd amuzat la un moment dat că un rege are nevoie şi de clipe de odihnă. Micul Loui se arată preocupat şi de ceea ce reprezintă un harem, drept care Anna găseşte o explicaţie cît de cît plauzibilă privind ţelul major al asigurării de urmaş legal pentru tron în condiţii ce pot deveni dramatice uneori, dar logica băiatului vine cu întrebarea promptă de ce nu ţine seama şi Regina Victoria de această explicaţie.
Anna îşi arată limitele fireşti acelei epoci, admiţînd supremaţia Imperiului Britanic, inclusiv asupra Indiei, dar preocupată de inegalitatea între rase, drept pentru care oferă prinţului cartea "Coliba unchiului Tom", spre nemulţumirea regelui care îi reaminteşte că nu se poate "ara tot cîmpul într-o singură noapte".
Asistăm şi la o intrigă politică legată de universalele dispute cu ţările vecine, de conflictul de interese între puterile coloniale şi ţările nou descoperite pe harta lumii, prilej de a se ilustra diplomaţia regelui Mongkut dar şi o referire la afirmarea Americii ca un stat cu o structură democratică nouă, un pol politic major în regiune.
Şi de la diplomaţie suntem conduşi spre a vedea şi latura militară a domniei acestui rege legendar într-o confruntare cu un general trădător. Chiar dacă se poate reproşa uşoara neverosimilitate a rezolvării situaţiei delicate, este de accentuat mesajul simbolic de păstrare a speranţei care să susţină binele asediat de rău. Mongkut explică de ce culorile steagului lor sunt roşu şi alb: curajul şi mila. Iar simbolul lor este un elefant alb, care este mai degrabă un produs al imaginaţiei dar care este de fapt speranţa care mişcă lucrurile spre mai bine.
Chiar dacă aparent Anna şi regele sunt pe acelaşi plan ca importanţă a rolului, personalitatea acestuia din urmă este evident mai puternic reliefată ab initio cît şi prin interpretare. Anna face educaţie copiilor princiari dar Mongkut este un contrapunct, este o alternativă puternică la aceasta, oferă el însuşi pilde de înţelepciune şi înţelegere corectă a vieţii încît atît Loui cît şi prinţul au parte de o şcoală completă pentru a deveni oameni în toată puterea cuvîntului, despre thailandez menţionîndu-se la final că şi-a respectat menirea.
Jodie Foster are o interpretare destul de discretă, personalitatea ei apare mai puţin reliefată şi se bazează mai mult pe ceea ce oferă generos scenariul. Comportamentul ei demn, deschis şi de bun simţ declanşează uimire într-o lume adînc stratificată şi ale cărei reguli erau bine înrădăcinate încît modernizarea lor nu se putea face aşa simplu dar procesul acesta începe fie şi pornind de la idei aduse de Anna Leonowens. Trecînd adesea peste canoane, atenţionată blajin dar cu fermitate de către rege atunci cînd aceste canoane îşi au încă un rost, ea cîştigă admiraţia tuturor, inclusiv a primului ministru, un personaj plin de umor, care o declară egala bărbaţilor, un compliment preţios chiar şi în Occident dar cu atît mai mult în lumea aceea. La care Mongkut adaugă simplu că ea este de fapt egala unui rege prin spirit şi model de comportament.
Anna este oarecum un personaj tipic, o profesoară ajunsă singură cu un copil de educat, o femeie care trebuie să înfrunte viaţa cu complicaţiile de rigoare şi în acelaşi timp să îşi crească propriul copil aşa cum ştie că trebuie. La ea însăşi nu se mai gîndeşte, viaţa ei personală nu mai există şi în film avem cîteva scene de o delicată poezie, prin care cu timiditate şi duioşie surprindem gesturile ei aproape intime. După ce în cursul zilei urmărea joaca soţiilor din harem în valurile oceanului, noaptea simte nevoia să îşi dea drumul propriilor ei gesturi de feminitate refuzată şi, cu părul despletit, aşa cum nu o mai văzusem pînă atunci, caută şi ea atingerea valurilor.
Cînd regele o anunţă de iminenţa balului oferit englezilor de care ea trebuie să se ocupe remarcăm tresărirea entuziastă şi febrilitatea pregătirilor pe care le coordonează cu plăcere nedisimulată. Iar apariţia ei la bal este un moment de mic triumf al feminităţii ei, pe care cu modestie îl temperează. Momgkut îi spune deschis că ea îşi refuză deliberat rolul de femeie, pur şi simplu femeie.
Şi toată povestea dintre ei se rezumă strict la o armonie spirituală, la o frumoasă confruntare de idei şi la o romantică, şi poate desuetă timpului nostru, comunicare din priviri care se oferă deschis şi care spun totul. Regele: "Cînd o femeie care are multe de spus nu spune nimic, tăcerea ei este asurzitoare!"
Gesturile lor de dragoste se topesc în cele doua momente în care dansează: prima dată la bal şi apoi înainte de plecarea ei. Valsul final, fără muzică, dar cu paşii armonioşi care parca ar vrea să-i poarte spre o altă poveste, mai binevoitoare cu destinul lor uman, este un frumos final de ciclu educaţional pentru prinţ care intră astfel în maturitate cu o pregătire completă.
Şi pentru că am citat puţin mai înainte o replică din film, la final adaug altele două, dintre numeroasele cuvinte spirituale şi de rafinament, după care nu ştiu să mai pot adăuga eu ceva: "Mulţi nu văd lumea aşa cum e ci aşa cum o înţeleg ei." şi "Cărările sunt făcute spre a fi străbătute, nu pentru destinaţie".
Fişă tehnică:
Regizor: Andy Tennant
Producători: Lawrence Bender, Ed Elbert
Scenariu: Steve Meerson & Peter Krikes
Muzica: George Fenton
Distribuţia: Jodie Foster, Chow Yun-Fat, Bai Ling, Tom Felton, Keth Chin, Syed Alwi