Monged în slang înseamnă terminat de la băutură şi alcool. Echivalentul lui "muci" din română. Starea cînd simţi că tot corpul îţi explodează, că mintea îţi sare în aer. Că pămîntul îţi alunecă de sub tălpi ca o pojghiţă de gheaţă. Şi nimic nu mai e cum ştiai că e. În Monged, trei tineri care sfidează toropeala creierelor lor devin regii cotidieni ai avalanşei de droguri. Ating cerul şi sînt fericiţi. Pentru că de-acolo de sus sar direct în cap.
Vera Ion - poetă, dramaturg şi regizoare - a ales pentru examenul de licenţă de la Casandra o piesă care-ţi lasă ulceraţii pe simţuri. O piesă care doare pentru că lumea ei e atît de visceral-veridică, încît îi recunoşti dîrele de sînge în jurul tău. Vera Ion a tradus impecabil textul concentric al dramaturgului irlandez Garry Duggan, cu multiple noduri şi învelişuri, şi a reuşit să păstreze toate inflexiunile grele de slang combinate cu detalii de atmosferă poetică.
Monged este textul resurecţiei simţurilor, al extremei lor deflagraţii. Un text bifurcat, secţionat în părţi narative ca structură, dar substanţial dramatice în conţinutul lor. Monoloagele sînt succesiuni de acţiuni abil particularizate, sparte la un moment dat de dialoguri de cele mai multe ori comentate. Scriitura lui Garry Duggan este o cascadă senzorială. Personajele sînt experimentatori interogativi ai propriei lor somnambulice bîjbîieli. Cei pe care îi vedem zi de zi şi cărora le lipim prea des etichete ca şi cum am înregistra eprubete. Ei nu sînt doar drogaţi cu varii distonii neuro-vegetative, cum sînt numite unele dintre stările lor în limbajul de specialitate. Sînt oameni care intră într-un vîrtej imposibil de oprit, care le zdrobeşte sinapsele pînă la epuizare. Ei cad la un moment dat în tăvălugul experienţelor intoxicate de ecstasy, de mirajul miracolelor artificiale. Nu există limită care să le cenzureze impulsurile. Pentru că limitele sînt pentru grămezile de fraieri aseptici care împînzesc străzile. Pentru cei trei "magicieni" hipersenzitivi, mai departe nu e niciodată destul de departe. Îşi accelerează emoţiile ca pe nişte motoare din carne vie care trăiesc prin arderi rapide. Vertijul e lumea lor. O lume-tîrg de ratări şi frustrări. Deal-ul cu sine se face pe creier deschis. Pe creier ars.
Cine nu se calcă măcar o singură dată în picioare nu trăieşte - pare să fie motto-ul acestor abulici cărora controlul le alunecă printre degete ca un peşte halucinogen. Piesa este un fel de self-experience la puterea a treia, fără plasă de siguranţă, fără precauţii stupide. Trei tipi bezmetici se droghează şi nu mai ştiu de ei. Pierd contactul cu realitatea, uită să-şi sune iubitele, hălăduiesc prin parcuri în zori, beau rafturi de beri, intră în cele mai tîmpite încurcături, ajung în baruri cool, povestesc scene de sex şi detonează stratul de banalitate rîncedă din jurul lor. În pastilele de ecstasy, neuronii lor îşi încrustează tînjala după experienţe tari. Sînt inventatorii unei lumi în sevraj, care arde intermitent şi dement. Care se balansează fără să mai ştie dacă e noapte sau zi. Percepţiile lor se distorsionează instant şi mintea li se transformă într-un lichid pîclos.
Trei rataţi inocenţi se urcă pe-o statuie, gîndită scenografic ca un năvod de lanţuri, asemănător celor create de Gili Mocanu în expoziţia de la H'Art Gallery - Mit technik CO Consoană şi vocală - şi sfidează carapacea de jos. Trei actori de forţă îşi duc personajele prin hăţişurile creierului, reuşind să creeze din fiecare un pilon al demenţei.
Este excelent susţinută corporealitatea simptomelor dependenţei de droguri, transformarea reacţiilor trupului sub ochii noştri. Muşchii feţei se destind sau se contorsionează, ochii privesc în gol, picioarele sînt arcuri sau cărămizi.
Monged este spectacolul apogeului şi agoniei unor stări de muchie. Un spectacol în care bucăţile de semafoare suspendate se aprind şi se sting ca particule de creier excitate şi apoi anesteziate.
Studioul Casandra.
Monged de Garry Duggan.
Regia: Vera Ion.
Scenografia: Ştefan Ungureanu şi Amalia Dulhan.
Cu: Sorin Poamă, Alexandru Potocean, Alexandru Fifea.