Mici fericiri - Depuis qu'Otar est parti...

De când a plecat Otar, singura fericire pentru mama sa, Eka (Esther Gorintin), rămasă acasă în Georgia, este cititul scrisorilor pe care le trimite el. El lucrează în construcţii undeva în Paris, deocamdată ilegal, şi, din când în când, trimite acasă într-un plic ştiri şi câţiva bani.

Tot acolo, în Tbilisi, alături de mamă, mai trăiesc şi fiica Marina şi nepoata Ada, interpretate ideal de Nino Khomasuridze, actriţă de comedie în Georgia, şi de Dinara Drukarova. Relaţiile dintre ele cuprind, pe lângă ritmul calm-domestic, micile frecuşuri (cauzate de gelozie) dintre Eka şi Marina, atât în ceea ce priveşte poziţia privilegiată a lui Otar în inima mamei, cât şi aceea a poziţiei de întâietate a Adei când vine vorba de citirea (în franceză) a scrisorilor fiului plecat.

Însă nu peste mult timp, Marina va afla la telefon o ştire teribilă: Otar a murit într-un accident de muncă. Pentru a o proteja pe mama lor, cele două femei aleg să-i ascundă adevărul, trimiţând ele scrisori pe adresa de-acasă, ba chiar vânzând la târgul de vechituri diferite obiecte din casă pentru a pune în plic şi banii care înainte mai soseau de la Otar, fiul dispărut. Singura problemă pe care nu o pot rezolva e aceea a telefoanelor date de el din când în când. Ele încearcă să clădească pe această minciună / ficţiune o situaţie care să nu altereze cu nimic mersul obişnuit al vieţii Ekăi, al cărei nucleu este fiul ei.

Toate se petrec în jurul şi din cauza lui Otar, personajul mereu absent (iniţial, din viaţa lor georgiană, apoi, din viaţă pur şi simplu), însă filmul trece dincolo de suprafaţa plată a unei drame de la bun început anunţate: subiectul, tratat într-o manieră minimalistă, e condus cu o sensibilitate aparte, fără a exista nimic greu şi apăsător în atmosfera filmului. Firul subţire al poveştii nu o împiedică deloc pe regizoare să descrie într-o manieră originală ceea ce vedem pe ecran, fiind suficiente momentele "cheie" imprevizibile şi neaşteptate, care să contrazică orice aşteptări dinainte stabilite în mintea spectatorului cu privire la un final trist pentru o situaţie dramatică. Între un telefon şi o scrisoare de la Otar, în viaţa lor există un ritm cald şi calm, cu toate acele detalii mărunte care ne apropie personajele şi locurile în care se mişcă ele: există târgul de vechituri, atmosfera bizar-familiară a ţinutului georgian, există elementele care compun universul cald al gospodăriei lor, există situaţiile "obişnuite" în care se taie curentul sau se ia apa... Prin toate acestea şi mai ales prin jocul lejer şi relaxat al celor trei actriţe, filmul este emoţionant şi plin de surprize, fără a exista nimic agitat în construcţia sa: fiecare detaliu inedit care se arată privirii la un moment dat este la locul său potrivit în schema filmului, iar stridenţele lipsesc cu desăvârşire.

Realitatea şi ficţiunea se amestecă într-o coexistenţă paşnică în universul lor însă pentru puţin timp: tinerei Ada îi este din ce în ce mai greu să continue această minciună binefăcătoare, însă, în ciuda discuţiilor şi poticnelilor, ele nu mai apucă să scoată la iveală adevărul: Eka, intuind ceva în neregulă cu situaţia reală a lui Otar, va strânge banii necesari excursiei la Paris spre a-l căuta, punându-le pe celelalte două femei în faţa faptului împlinit şi lăsându-le timp doar să-şi înghită în sec neliniştile legate de această călătorie. Pornită să investigheze pe cont propriu, Eka va afla adevărul de la un vecin, care-i transmite sec ştirea: Otar a murit, acum mai bine de două luni.

Finalul plin de emoţie va contrazice temerile celor două femei şi le va surprinde în cel mai frumos-emoţionant mod pe ale noastre: Otar, după cum a aflat mama lui şi va alege să le spună şi lor, în felul ei aparte, a plecat altundeva decât s-ar fi crezut, într-o altă ţară, a "tuturor posibilităţilor". Ele au crezut că fără Otar nu mai poate exista nimic pentru bătrâna lui mamă: fără Otar? Există, însă, Parisul...