Unde-s musicalurile de altă dată? - Dreamgirls

Acum câteva luni, o lovitură de trăsnet căzută (aparent) din senin în plină scenă muzicală românească dădea semnalul unei toamne furtunoase: una dintre formaţiile noastre de top, Vama Veche, se spărgea în bucăţi, la nici trei luni după ce făcuse furori cu lansarea ultimului şi celui mai bun album al său, Fericire în rate. Patrimoniul era partajat: tu iei studioul, eu iau biroul... Drepturile de autor erau disputate, a avea sau a nu avea dreptul să mai cântăm vechile piese... Foştii prieteni, în care cohorte de fani văzuseră un grup statuar de solidaritate şi armonie (nu numai muzicală), îşi sărea în beregată ca hienele... În timpul delirantelor conferinţe de presă şi interviuri la televiziune, fanii năvăleau disperaţi pe forumul formaţiei, postând cu lacrimi în ochi: "Nu, opriţi, ajunge...! Ce-aţi păţit...? Cine sunteţi voi?"

Fanii nu ştiau - căci dacă ar şti... fani poate n-ar mai fi - că drama acestei despărţiri era tipică pentru lumea showbizului, şi mai cu seamă a celui muzical. A face muzică, a trăi din ea, a trăi atât de bine încât să fii capabil să mai faci şi în continuare muzică... adică a fi şi bun, şi popular, şi mereu pe val... nu e uşor deloc - este o luptă crudă, în care intervin şi dolarii, şi marea finanţă, şi businessul, şi spiritul managerial fără scrupule - şi, din păcate, formele de prostituare artistică, pumnalele înfipte în spate, furturile şi nedreptăţile felurite... După ce luminile rampei se sting, încep să lucească dinţii fiarelor, sau măcar ai hienelor. Faţa nevăzută a visului e o adevărată junglă - ca şi cum visul ar aparţine unui somn al raţiunii care naşte monştri.

Ambele feţe ale acestei realităţi se regăsesc în Dreamgirls - un film care mi-a amintit pe tot parcursul de drama scindării Vămii Vechi în noile formaţii Vama şi Trupa Veche, căci regulile jocului sunt universale. Managerul caută mereu "un nou sound", "un nou look", ia pulsul publicului, ciuleşte urechea la cârcotelile criticii, şi uneori e nevoit să înlăture scurt cel mai mic factor de scârţâială, pentru ca formaţia sau artistul (bref, povestea) să poată... merge mai departe. Având norocul de a participa la un concurs tocmai pe fondul unei asemenea instabilităţi stilistice, surorile Deena, Effie şi Lorell sunt recrutate pentru a-l acompania pe megastarul Jimmy Early (trimiteri clare la Jimi Hendrix, inclusiv moartea de supradoză la începutul anilor '70). Evident, din acest moment, viaţa lor va deveni un adevărat labirint de complicaţii, drumuri mai line sau mai accidentate, ascensiuni pe culmile gloriei şi prăbuşiri în abisurile ratării, trădări şi lovituri sub centură, despărţiri şi regăsiri, căsătorii din dragoste sau din interes, copiii căraţi de aripă prin turnee sau legături adulterine care ricoşează cu efect de bumerang... Ar fi inutil să relatăm aici toată povestea - de ajuns să spunem că e tipică pentru lumea muzicii soul din anii şaizeci-şaptezeci (şi, în mare măsură, pentru showbizul muzical de oriunde şi oricând). Din fericire, scenariul urmăreşte abil această tramă deloc simplă, articulând-o solid, mobil şi clar. Fără a vădi neapărat un har dramaturgic deosebit, se simte că Bill Condon ştie meserie, aşezând fiecare secvenţă la locul potrivit, jucându-se dibaci cu cuburile construcţiei, astfel încât filmul să fie urmărit cu implicare şi interes chiar şi de cei cărora puţin le pasă de muzica soul şi de emanciparea negrilor în America administraţiei Johnson.

Acelaşi Bill Condon semnează şi regia filmului - astfel impus ca operă de autor, cel puţin la nivelul ecranului, întrucât la bază stau piesa reprezentată în 1981 pe Broadway, după cartea lui Tom Eyen (autor şi al versurilor). În orice caz, unitatea auctorială funcţionează eficient cu această ocazie, filmul rămânând unitar şi profesional lucrat şi la nivelul regiei. Chiar dacă nu excelează prin nimic la capitolul creativitate, Condon se impune ca un povestitor abil şi un bun stilist al genului musical. Se remarcă discutabila opţiune ca, în mai toate secvenţele dramatice, actorii să înceapă "să-şi cânte" textele. Mi-e clar ce-a vrut Condon cu asta, şi la fel de clar mi-e şi de ce e... neclar modul cum şi-a rezolvat problema. Ceea ce-l salvează e faptul că multe dintre aceste momente muzicale aparent improvizate curg, în continuare, pentru a deveni piese din repertoriul personajelor - arătând astfel cum, în partiturile soul, se regăsesc multe dintre dramele şi sentimentele personale ale compozitorilor sau interpreţilor. Ceea ce-l înfundă e faptul că o foloseşte abuziv în raport cu resursele de creativitate - sau că e prea puţin inventiv faţă de cât de mult repetă procedeul.

Noroc că personajele sunt caracterizate şi urmărite cu o mână sigură, mai ales dramatica Effie (Jennifer Hudson), cea mai bună voce din trio - şi prima eliminată, din cauza orgoliilor ei nemăsurate (remarcabilă, în acest sens, secvenţa "biografică" în care publicului îi sunt prezentate cele trei Dreamgirls, Deena, Lorell şi Michelle, ca şi cum Effie nici n-ar fi existat vreodată - în vreme ce sărmana negresă grasă şi cu voce de aur îşi creşte fetiţa din flori, făcută tocmai cu managerul care îi trăgea preşul de sub picioare: Curtis Taylor jr. (Jamie Foxx, într-o compoziţie de canalie charismatică destul de banală şi neconvingătoare). Printr-o interesantă coincidenţă, glorioasa Deena (Beyoncé Knowles) păleşte pe lângă Effie şi ca interpretare cinematografică, şi ca personaj (nu numai ca solistă, cum recunoaşte însuşi soţul ei, Curtis: "Vocea ta nu are personalitate, de-aia te-am ales: ca să fac ce vreau eu. Effie era prea puternică!"). Beyoncé arată bine, cântă bine, şi joacă plat. No problemo. Mult mai interesantă e Lorell (Anika Noni Rose), prostuţa trioului, care atât ca expresie facială cât şi ca voce şi comportament, reuşeşte câteva momente de umor autentic. A patra din trei, Michelle (Sharon Leal) nu se distinge decât prin umplerea golului lăsat de Effie.

Cabotinul de Eddie Murphy, care niciodată nu m-a convins că ar fi cine ştie ce mare brânză de capul lui ca actor (şi simt că de-acum e cam târzior ca să mă mai răzgândesc), portretizează cu mijloace sigure şi simpliste personajul jimihendrixian al lui Jimmy Early. Întrucât are o prezenţă destul de economică în film, nu deranjează - ba chiar se integrează.

Restul actorilor îşi fac treaba destul de bine (chiar şi în lacrimogena reconciliere din final, când cele trei Dreamgirls se repun în drepturi ca patru, după ce Deena l-a trimis puţin pe mizerabilul de Curtis înapoi la origini). Deznodământul e atât de fals, încât putea să lipsească - problema e că nu prea exista nimic de pus în locul lui, căci scenariul, oricât de meseriaş lucrat am spus că era, rămâne totuşi lipsit de scânteie, şi mai ales de un substrat ideatic cu adevărat solid. Aşa că rămânem cu un film în care vedem ce şi cum în chestia culiselor muzicii soul şi a declinului rasismului în S.U.A., plus ceva secvenţe muzicale bune, foarte frumos filmate, şi montate brici.

Dar unde-i Bob Fosse de altă dată? Unde-s Robert Wise şi Arthur Hiller? Unde-i Stanley Donen? Aud?

4 februarie, 2007, h. 19:30-20:24
Bucureşti, România