Cum s-a născut teatrul? Ce legătură există între aşa-numitele manifestări parateatrale (la noi, ar fi, de pildă, obiceiurile de Anul Nou: Pluguşorul, Capra etc.) şi spectacolul "cult"? Dar între teatru şi religie? (Orice religie.) Unde se situează, pentru "performator", graniţa dintre mimare şi trăire? Dar pentru privitor, unde se termină observarea detaşată şi unde începe identificarea înflăcărată?
Presupun că întîmplarea la care am luat parte cu ocazia unei scurte şederi profesionale în Coreea, acum cîteva luni, se pretează unor multiple exfolieri şi interpretări semiotice, sociologice, structuraliste, psihanalitice şi aşa mai departe. Am meditat îndelung la acea întîmplare, am răsucit-o pe toate feţele şi... nu am găsit nimic adînc sau înalt de spus despre ea. Pînă la urmă, m-am hotărît să o descriu ca atare.
Ultima zi a Congresului mondial al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT), desfăşurat anul trecut, în octombrie, la Seul, a fost rezervată de gazde unei reprezentaţii oferite de o celebră şamaniţă (sau cum o fi femininul de la şaman). Cel puţin, aşa suna, în traducere englezească şi franţuzească, acel punct al programului. Subiectul era dezvoltat într-o prezentare în acelaşi timp foarte amplă şi complet ceţoasă, pentru că se furnizau o sumedenie de amănunte despre persoana respectivă - o personalitate (re)cunoscută în toată lumea şi, mi s-a părut mie, temeinic exploatată pe linie de imagine - şi despre "etapele" întîlnirii cu ea, dar toate aceste detalii plecau, în chip evident, de la presupunerea că lectorul e solid iniţiat în fenomenul şi formele de manifestare ale şamanismului (coreean). În ce mă priveşte, cunoştinţele asupra chestiunii erau mai mult decît modeste: pe şaman îl plasam undeva între preot şi vrăjitor şi mi-l închipuiam oficiind în adîncul pădurii ritualuri păstrate strict secret; nici nu ştiam că şi femeile pot "profesa".
Drumul pînă la insula unde se petrecea ceremonia a început cu emoţii: cînd să iasă din parcare, autobuzul nostru s-a ciocnit cu un automobil. Apoi, aproape de destinaţie, şoferul a ales greşit calea la o intersecţie şi am rătăcit vreo zece minute, nimerind într-o zonă păzită de soldaţi, care - îmbrăcaţi în uniforme de camuflaj, cu căştile mascate cu ramuri înfrunzite şi obrajii vopsiţi în dungi verzi şi maro - au răsărit brusc de după arbori (era în toiul incidentului cu rachetele Coreei de Nord). În fine, am ajuns.
La poalele unei coline stîncoase, pe un platou bine bătătorit, şiruri de scaune aşezate în semicerc delimitau o "suprafaţă de joc" pe care era instalată o mică orchestră (instrumente de suflat şi de percuţie) şi un cort cam ca al florăreselor noastre, împodobit cu o mulţime de panglici, flamuri şi cocarde viu colorate; pe sub şi pe lîngă el îşi făceau de lucru cîţiva bărbaţi şi foarte multe femei, de vîrste diferite - toţi îmbrăcaţi într-un soi de cămeşoaie albe aproape ascunse sub aceeaşi profuziune de panglici şi cocarde ţipătoare; pe cap aveau nişte pălăriuţe negre, rotunde, semănînd cu ale oierilor noştri, dar şi cu ale muntenilor indios sud-americani. Muzica, pătrunzătoare şi monotonă, răsuna fără întrerupere. Mirosea a pămînt, a iarbă şi, surprinzător, a mîncare.
Surpriza s-a lămurit repede: abia ne aşezasem, că ajutoarele oficiantelor au şi început să ne împartă prăjituri de orez, calde încă, fructe şi băuturi răcoritoare - o licoare indigenă preparată din orez şi trestie de zahăr, dar şi inevitabilele Fanta, Coca Cola şi Sprite (din sticle cu eticheta corespunzătoare). În acest timp, de la un microfon, un tînăr ne urla, într-o engleză aproximativă şi mereu acoperită de sunetele muzicii, informaţii legate de mersul ceremoniei. Aceasta era structurată în "numere" avînd, fiecare, alt protagonist (majoritatea, protagoniste) şi alt subiect: invocarea timpului frumos, conjurarea sănătăţii şi belşugului tuturor celor prezenţi, convocarea spiritului unui dispărut (şaman, şi el) întru apărarea celor de faţă de relele posibile ş.a.m.d. Muzica devenea, prin intensitate şi sonorităţile repetitive, răscolitoare: o simţeai în plexul solar. Din cînd în cînd, ni se ofereau, iar şi iar, dulciuri, fructe, băuturi. Cîte un spectator era invitat să i se ghicească destinul - de fapt, să şi-l aleagă... - extrăgînd, pe nevăzute, din snopul de beţe înfăşurate în fîşii multicolore şi ţinute strîns de şaman, unul singur; rezultatul era primit cu ovaţii sau cu suspine: contrar simbolisticii cromatice europene, verdele exprimă necazul, restricţia, pericolul, pe cînd complementara sa, roşul, ilustrează fericirea deplină. (Eu sînt, se pare, purtătoarea unui destin ambiguu: panglicii verzi pe care am scos-o din morman - culoarea mea preferată! - i-a urmat, la a doua extragere ce mi s-a oferit, una roşie, dar n-aş jura că vrăjitorul nu a tras iţele în numele sorţii.) Un moment superb a fost acela cînd trecerea hotarului suprem a fost figurată printr-o imensă pînză albă pe care şamaniţa o despica, în lung, cu propriul trup, luptînd cu rezistenţa ţesăturii. (Demonul critic din mine a ricanat pe dată: bine că nu-i nici un regizor român de faţă, altfel cinci stagiuni la rînd numai aşa am fi "văzut" moartea pe scene!) Străpungerea cu nenumărate săbii scurte a leşului unui porc uriaş - metaforă modernă a jertfei umane din timpuri, pare-se, nu foarte îndepărtate -, pentru ca spiritele rele să ne ocolească, trezea fiori; în bezna care cobora stătea, parcă, la pîndă Împăratul muştelor... Finalul i-a aparţinut vedetei: o femeie fără vîrstă (avea peste 75 de ani) şi fără rasă (trăsăturile perfecte puteau fi ale unei asiatice, ale unei europene ori ale unei americance indigene) a desfăşurat, cu simplitate şi calm, un fel de balet complicat ce presupunea şi urcarea în echilibru, la vreo trei metri de sol, pe lamele unor pumnale, cu tălpile goale; de sus a aruncat asupra asistenţei pumni plini de boabe de orez. Şi ne-a chemat pe toţi - dar absolut pe toţi - să-i stăm alături, la coborîre, într-un dans dezordonat la început, dar care, sub imperiul muzicii tot mai puternice şi mai rapide, căpăta treptat reguli şi formă.
Zîmbind, rîzînd - şi dansînd fără oprire -, şamanii, cu ea în frunte, ne îndemnau să ne strîngem mîinile şi ne dăruiau, mereu şi mereu, fructe: portocale, banane, mandarine, curmale, smochine... Apoi, şamanii au început să-şi strîngă recuzita neconsumabilă, iar criticii s-au urcat în autobuz şi au plecat. Criticul care (zice-se că) sînt nu a reuşit să extragă din acea după-amiază neverosimilă nici o concluzie. Mă întreb doar care panglică o fi fost mai lungă.