Tudor Caranfil este cel mai cunoscut critic de film român (îşi mai aminteşte cineva de Ecaterina Oproiu? poate doar CNC-ul şi festivalul DaKINO). Undeva între suceala autodidactului D.I. Suchianu şi cea a autodidactului Mircea Dumitrescu există Tudor Caranfil, rapel insistent al evidenţei că un critic de film, pentru a intra în vizorul opiniei publice, trebuie să fie un excentric -puţin apucat, puţin dus. T. Caranfil a avut şi o emisiune de televiziune, Vîrstele peliculei -care era cum era, dar măcar era (astăzi, în audiovizualul românesc, nu mai există nici o emisiune de cultură cinematografică pe canalele generaliste!). Pentru a pricepe suceala lui Caranfil-père, e suficient să vă spun că nu-l gustă pe Bresson, în schimb îl adoră pe Anghelopoulos, şi că nu-i plac Tarkovski & Spielberg, în schimb se dă în vînt după Alain Resnais şi Ioan Cărmăzan. Pas' de-nţelege ceva.
Cu Tudor Caranfil (am tastat din greşeală Caranfilm) am avut, pe la-nceputul anilor '90, un en froid serios. Motivul era zisa emisiune, plină de bune intenţii şi de o cinefilie clocotitoare, dar -tocmai din această cauză anecdotic-vulgarizatoare şi kitsch; i-am sugerat atunci venerabilului critic -într-un articol publicat în LA&I care se chema, cam sub centură, Vîrstele (înaintate) ale peliculei -să lase baltă emisiunea, să se ducă-n Cişmigiu şi să joace table. Pe urmă, intrînd eu însumi în branşă, m-am tot întîlnit (inevitabil) cu Caranfil -în special la festivaluri. Nu mi-a reproşat obrăznicia pînă de curînd, anul trecut la Cannes, cînd am avut o discuţie pe-această temă; i-am spus -şi o repet aici- că regret tonul (juvenil, dat cu barda... on connaît la chanson), dar că nu retrag nimic din acuzaţii. Tudor Caranfil iubeşte Cinematograful, dar iubirea lui are iz de romanţă... -scriam eu, aproximativ, acum 12 ani. S-a schimbat ceva? N-aş crede: Caranfil a rămas acelaşi pasionat de film, iar cele două volume ale sale apărute de curînd (Dicţionarul universal de filme şi Dicţionar de filme româneşti -ambele la Litera internaţional din Chişinău) stau mărturie. Problema nu este, deci, pasiunea lui -sinceră- pentru a şaptea artă, ci gustul său.
Apreciez, la Caranfil-senior, mersul împotriva curentului, curajul de a-şi susţine părerile chiar atunci (sau mai ales atunci) cînd are de dus război cu toată lumea; nu mă convinge, dar berbecia lui impune respect. Cînd scoate un ditamai tomul ca acesta (DUF are 765 pagini, format manual) şi mai recurge şi la cotarea peliculelor -pe modelul Maltin- de la zero la cinci (Con Air are zero, Some like iti hot are cinci –OK, OK, dar Moulin Rouge al lui Luhrmann are una, iar Pay it Forward al lui Mimi Leder are trei!!), e clar că ştie la ce să se aştepte. Dar Caranfil n-ar fi Caranfil dacă s-ar plia pe opinia majorităţii -şi acesta este, cred, meritul său cel mai mare: într-o ţară care nu mai dă o ceapă degerată pe critica de film, apar două volume consistente de cronicăreală -impresionistă, liricistă, zburlit neconvenţională- care îndrăznesc să nu fie de acord cu cei care cred că se pricep la Cinema, şi pentru care Cinema-ul a-nceput acum opt ani... Este cărămida lui Caranfil 1&2: are exact dimensiunea cu care spargi geamurile -în cazul de faţă, vitrinele frumos luminate ale filmelor consensuale (vezi Gone with the wind, Stalker (Călăuza), The english patient: cîte un titlu pentru fiecare).
Există însă -cum spuneam- o problemă (hai, două): gustul lui Caranfil şi/sau cultura lui (nu cea cinematografică, ci aceea pur şi simplu). În sinopsisul la Belly of an architect al lui Greenaway, Caranfil scrie: Aflat la Roma pentru a vernisa o expoziţie despre un obscur arhitect francez...; arhitectul obscur este, de fapt, Etienne Boullée (1728-1799), unul din marii vizionari ai arhitecturii. Mă rog, nimeni nu e perfect. Dar cu gustul e mai complicat: e ceea ce face un critic -de film, teatru, plastică sau literatură. Pentru a fi bun (foarte bun... excepţional), sînt necesare trei condiţii: să scrie bine, să aibă gust, să aibă cultură (măcar de specialitate, dacă nu generală). Cultură (de specialitate), Caranfil are. De scris, scrie cam aşa: Morgenstern se întrece pe sine, ba în maternitate ultragiată, ba straşnică muiere, ba în fragilitate, ba în furie înfricoşătoare învăluită în şal ca într-o armură. Sau (pentru amestecul de cinema şi picanterie paparaţă care-i caracteriza şi emisiunea): Semnificativă e distribuirea Marinei Vlady în rolul devoratoarei femei, fiindcă actriţa însăşi şi-a îngropat cîţiva soţi (de la care a păstrat cîte un copil) printre care s-a aflat şi compatriotul nostru Cristea Avram - este încheierea cronicii la Ape regina al lui Ferreri!!). Iar cu gustul, am văzut deja: Caranfil e capabil de surprizele cele mai bune (Basic Instinct - patru stele!), ca şi de cele mai proaste (Al cincilea element - o stea!); e limpede că, la el, un film subtil de Ivory nu va fi niciodată bine cotat (atunci cînd e, sigur e cel mai prost -vezi Jefferson in Paris...), în timp ce unul tezist de Stanley Kramer va avea, constant, de la trei stele în sus... În sistemul Caranfil, Woody Allen nu are sincope stilistice, Shadows and Fog sau Hollywood Ending (două catastrofe - trei stele fiecare) sînt la fel de bune precum Crimes and Misdemeanors sau Zelig (două capodopere - tot trei stele). Etc., etc.
Chiar şi-aşa, Tudor Caranfil e de preferat multora dintre cei care sînt în tot felul de comitete & comiţii, ling dosurile mahărilor, dau premii şi scot reviste. Cu el, măcar, ştii la ce să te aştepţi -la o ariceală, pînă la urmă, simpatică... Aşa sînt şi dicţionarele dumisale: nu mătase, nu catifea, ci şmirghel. Titlurile străine sînt un poem al greşelilor de tipar (sau gramatică) - dar, trecînd peste, cronichetele au umor (involuntar, uneori) şi mult (prea mult...) amor (de Cinema). Cele două tomuri exprimă definitiv un personaj (T.C.) şi demonstrează că niciunde nu te exhibi mai total decît în cronicile laudative... Ce, credeaţi că măsura unui critic e dată de acreala cronicilor proaste? Nici vorbă: oricine ştie că e mai simplu să scrii de rău! Dar - vorba unora -, ce propui? Care ţi-e lista? Dacă Tarkovski nu intră la socoteală, dacă Regula jocului nu-i chiar o capodoperă, pe cine bagi în loc? Aici e aici: uneori, propunerile de top sînt mai enorme decît excluderile din el.
Caranfil e Caranfil - c'est a prendre ou a laisser; eu îl iau, şi mai las de la mine...