Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Telefonu', omleta şi televizoru'

Dream-team - Telefonu', omleta şi televizoru'


Man.In.Fest, mai 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cu vreo doi ani în urmă, scriam, într-un număr al Man.In.Fest-ului, despre un spectacol teatral pe care nu mă codeam (după cum nu mă codesc nici acum... ) să-l consider cu totul extraordinar. Un spectacol care a trecut mai degrabă neobservat, prin praful bizantin al bulevardului nostru cultural, gătit la ceas de seară cu vopseluri apusene. În articolul cu pricina, dădeam şi eu din mîini, după puterile mele, doar s-o face un pic de zgomot şi-o merge mai multă lume, sau măcar cine trebuie, la ceva ce mi se părea mie a fi un mare spectacol. Acum, c-am făcut "mizanabima" asta grăbită, pot să spun şi despre ce spectacol era vorba, să nu mai lungesc sadovenian aşezarea în poveste. Înşir'te mărgărite, în regia lui Alexandru Dabija, la Teatrul Nottara. Pînă la urmă, cu o vorbă a regizorului tocmai pomenit, spectacolul "a căzut în vată". E drept, n-am fost doar eu singurul martor al Iehovei teatrale. S-a mai vorbit un pic, pe ici, pe colo, dar tot măreaţa vată a înghiţit, dintr-un oftat, aproape orice semn al zarvei ce se cuvenea din plin după acest moment de graţie. Sau, cine ştie, poate că tocmai liniştii îi e sortită clipa de măreţie, şi orice om cu scaun la cap mi-ar spune că zarva nu prea are ce să caute prin preajma revelaţiei. Buuun. Mi-am dat deja măsura entuziasmului.

Cu riscul de a fi privit ca unul care-şi îmbrăţişează cu totul patologia, m-am pornit voios la vale, hăulind despre măreţie, revelaţie, soartă, şi pare ca mai am doar un flick-flack pînă la catharsis şi întîlnirea de gradul trei cu absolutul. De fapt, nu vreau decît să lămuresc pe cine a mai rămas cu mine pînă la rîndul ăsta, că am fost spectator la o minunată şi rară coborîre de pe versanţii munţilor vrăjiţi de teorie, într-o poiană a simplităţii, în care se consumase un moment teatral de mare frumuseţe. Ei bine, acum, la doi ani după treaba asta, nu vă supăraţi, tot eu vă deranjez, în aceeaşi chestiune. Aia cu povestea, cu teatrul şi cu simplitatea. De data asta se cheamă Telefonu', omleta şi televizoru'. Basme populare româneşti însoţite de o istorie poloneză. Tot în regia lui Alexandru Dabija, la Teatrul Anton Pann din Rîmnicu Vîlcea.

Nici nu ştiu de unde să încep. Toată introducerea asta contorsionată şi cu glumiţe neizbutite e tocmai pentru că nu ştiu de unde să încep. E foarte complicat să vorbeşti despre simplitate. După cum devine şi mai complicat să transmiţi ce se întîmplă cu tine atunci cînd te întîlneşti cu ceea ce-ţi face simplitatea. Nu e nici o filosofie să pronunţi, cu buzele ţuguiate şi dîndu-te veteran pe cărările bătute sau nebătute ale teatrului, ceva de genul... "Da, domnule, miracolul teatral... ". Sau să delirezi, la un pahar, despre eterna şi fascinanta vecinătate dintre sublim şi derizoriu. Pe urmă, sigur, vine şi nenorocita de dorinţă irezistibilă de a desface... minunea pe care ţi-o dă un asemenea spectacol. Să vezi ce e înăuntru. Să vezi cum ţi-a făcut... ce ţi-a făcut. Şi, fatalitate de fatalitate, dai tot în vorbele aceluiaşi Dabija: "... În general, e o enorma cantitate de mimare. E ca atunci cînd doi tipi au făcut amor, şi se apucă să se felicite, să-şi povestească ce senzaţional a fost, să-şi pună de băut... Nu e adevărat. Pute. Dacă a fost într-adevăr senzaţional, ai căzut jos şi ai adormit." (Miruna Runcan şi C.C. Buricea Mlinarcic - Cinci divane ad-hoc, UNITEXT, 1994, pag.103). Mda. Cam... da. Şi, uite-aşa, ajungi drept cu capu'n stîlp. Tu, ăla care scrii, intri într-un impas şi mai mare, iar cel ce citeşte nu pricepe mare lucru, în afară de nişte superlative exaltate, nişte vată, unii care fac amor, şi ceva cu dormitul.

La ce bun s-o tot dai după copac şi să-ncerci, de zeci de rînduri încoace, să începi să spui ceva? Păi pentru că urmările pe care ţi le lasă un asemenea spectacol sînt ca trecerea scafandrilor prin camera de decompresie. Sau, şi mai clar, ca un soi de dezintoxicare. Participarea la aşa ceva te trimite, vrei-nu vrei, la o anume curăţenie. Să nu se supere nimeni, dar mi se pare o mitocănie să iei cîteva scule teoretice şi să te bagi în spectacolul mai sus numit, ca într-o zi normală de lucru. Prin urmare, nici n-am să fac aşa ceva, ci o să mă bucur, povestind, la rîndul meu, ce-i aia să fii spectator la Telefonu', omleta şi televizoru'. Un spectator, e drept, care a prins şi "încălzirile", sau, mă rog, "încălzirea" pentru un astfel de spectacol care e, la rîndu-i, după cum sper că vom vedea destul de curînd, tot o "încălzire". O pregătire minuţioasă, pentru întoarcerea poveştii în teatru. Un program regizoral cu sistemă, cu un gînd tulburător la căpătîi, cu o consecvenţă evidentă în economia de mijloace "la vedere", şi cu o dorinţă în care mocneşte jarul de demult, al faptului simplu, de a împărţi un ceva ce se găseşte în mulţi dintre noi.

Personajele din Telefonu', omleta şi televizoru' spun basme. Basme populare româneşti şi o istorie poloneză, după cum spune şi afişul. Te prinzi repejor că ai picat între compatrioţi plecaţi la muncă, cine ştie pe unde, prin lumea asta. C-or fi căpşunari, c-or fi "italieni", nu contează. Spun basme pe care le redescoperi sau le descoperi acum, cu gura blocată în imediata apropiere a pavilioanelor. Ţi se pare că sînt incredibil de apropiate basmele astea, ca sînt din tine, din lumea ta, că au plutit în jurul tău ani de-a rîndul şi că sînt ca un fel de ancore invizibile, ca nişte cîrlige de care habar n-ai avut, care te fixează undeva, pe lumea asta, fără să te priponească. Mai degrabă susţinîndu-te. Ce să facă şi compatrioţii ăştia?! Flecăresc, povestesc, muncesc sau pierd vremea, trăiesc între telefonul dat acasă cu nodu-n gît, televizorul intrat în sînge şi eterna omletă supusă împărţelii, care nu iese niciodată etic. Între delirul zilnic, care picură paranteze în fiecare dintre personaje şi basmele care plutesc în jur, ieşite din contopirea singurătăţilor tuturora cu apropierea fizică, se lăţeşte emoţia telefonului, împărăţeşte psihotic hipnoza televizorului şi-ţi gîdilă nasul aroma omletei, a mesei la "ai noştri", solidari şi fratricizi dacă-şi pun mintea, în aceeaşi măsură.

Dar tot ce se întîmplă pe scenă e încălzit de undeva, dintr-un miez teribil de bine găsit, de unde răzbate continuu o ironie care-ţi rămîne în minte, în suflet, ca ţuica bună care-ţi înfloreşte prunii în urechi. E o ironie care se varsă în umor, făcîndu-te să rîzi cu lacrimi şi sughiţuri, dar care se şi distilează uneori în friguri care te lasă rînjit şi încurcat. E ceva mult mai mult decît zilnicul... "ăştia sîntem", cu toate înţelesurile lui posibile. E o senzaţie profund surprinzătoare, de rătăcire între minte şi suflet. Nu rătăcire ca pierdere de drum, ci ca moment de graţie, clipă de deschidere a unor porţi care se descuie rar şi dau spre locuri unde nu intri toată ziua.

Basmele şi personajele din spectacolul de la Rîmnicu Vîlcea te aruncă în propria ta lume, ca la o reîntîlnire, tîrzie şi stîngace la început, a unei familii destrămate de multă vreme. Un neam risipit din care faci parte, adunat, într-un sfîrşit, la ce ştie el mai bine şi mai bine. Vorbitul. Povestitul. Trăitul prin poveşti. Abandonarea în fantezie, desprinderea din lumea asta şi hălăduitul pe coclaurii scornelilor. Fascinant e că tocmai pe coclaurii ăştia te întîlneşti şi cu alte neamuri. Cu toate neamurile. Pentru că povestea ne ţine la toţi de cald, povestea ne îmbracă, povestea ne alungă frica, povestea e singura formă de a plezni după ceafă, măcar o dată, Timpul.

Pe de alta parte, noi, ăştia, daco-romanii-turco-slavizaţi, e limpede că sîntem un neam de cusurgii. Tot timpul ne pute cîte ceva. Pe cît sîntem de imperfecţi, pe atît adulăm perfecţiunea. Pe cît sîntem de falşi uneori, pe atît zeificam veridicitatea. Şi ăsta e mersul normal al firii. Să te uiţi cu jind la ce crezi că n-ai. La noi, cuvintele nu sînt frumos rînduite în grupe, plutoane, companii, batalioane şi regimente. Unitatea noastră lingvistică cea mai mică e... divizia. Şi ea, la rîndul ei, de fapt un mare trib al cărui unic regulament e bulucul înainte. Nu avem măsură în vorbe şi, prin urmare, la noi, Fantezia e cornul abundenţei, unde singura formă de organizare e pirateria supremă. Sîntem şi ridicol de creduli, dar şi campioni ai circumspecţiei cînd cineva ne spune o poveste. Mare meşter trebuie să fie cel care ne spune poveşti, ca să-l credem. Fie că e de-al nostru, fie că e din prin alte părţi. Iar dacă nu-l credem, măcar să-l suportam. Facerea din vorbe e, aici, un exerciţiu milenar. Păi, cu atît mai mare respectul profund pentru cel care ne face.

Pentru noi, adevărul trebuie să fie, mai întii, o... adevărăciune. Prin părţile astea, unde toţi sîntem poeţi şi lăutari, adevărul trebuie, din capul locului, să sune bine, şi abia pe urma să spună ceva. Ne glorificăm şi la beţie şi la trezie delirul, dar sîntem cei mai fervenţi căutători ai normalităţii. În buimăceala contemporană în care întîlnirea cu vecinii de continent ne-a găsit cu nădragii în vine, facem şi noi, cum putem, ordine la repezeală, prin curte şi prin casă. Începem să ne prindem că sînt chestii bune de luat de pe la vecini, dar şi că noi mai avem prin pod chestii pe care ăia le-au pierdut sau le-au uitat de multă vreme. Şi, între ce ne-ar trebui şi ce avem, ne instalăm discursurile. Ce altceva am avea de instalat, cîtă vreme limba asta teribilă pe care o vorbim ne e, de atîta vreme, primul refugiu. Aici începe mai întîi căutarea de noi înşine. În cuvinte. Într-o limbă pe care ne-am adus-o la lumină tîrziu, şi asupra căreia am abătut, de voie, de nevoie, toate blestemăţiile. În felul ăsta, normalitatea aia după care strigăm de ani şi ani se micşorează în zare, pe zi ce trece. Aşa devenim plictisiţi şi aproape orice lucru ne găseşte ciufuţi, mereu în aşteptarea unei muzici miraculoase, salvatoare, care să înlocuiască ani şi ani în care ar fi trebuit să recuperăm, să dregem, să punem la rînd. Căutarea de noi înşine e mereu într-un impas de veridicitate.

Alexandru Dabija şi actorii de la Teatrul Anton Pann au izbutit o formă de... adevărăciune. Dar şi de adevăr. Acolo, în teatrul lor fără clădire de teatru, în locul pe care toata lumea îl ştie de... "la Sindicate", unde se mai aude încă pe holuri rîsul de neimitat al lui Goange Marinescu, prea devreme plecat în basme, un fabulos povestitor şi plăsmuitor de teatru, pe scena pe care au montat Dan Micu şi Silviu Purcărete, prin locurile în care s-au născut nume de primă mînă ale culturii contemporane, dar care n-au nici o plăcere să se revendice de pe acolo, în oraşul prin care a trecut Caragiale şi a fugit urgent, căpiat, în locurile alea e... ceva. Un ceva care ar rîde si cu dosul dacă ar fi supus microscopului etno-socio-psiho-investigativ. Ceva-ul ala însă rămîne doar o legendă locală, un set de bancuri bune, sau o vrajă colectivă, uşor mitomană, dacă nu încape pe mîinile cuiva care ştie să manipuleze fericit un asemenea tip de material. Spectacolul lui Alexandru Dabija şi al actorilor de la Vîlcea e un giuvaier rar, şlefuit aievea, cu fină măiestrie. El are şi aşezarea serioasă a unui lucru bine ţinut în încheieturi, dar şi jocul şăgalnic de lumini al pietrei preţioase care a născut deja o poveste vie, cu final încă deschis: Moldoveanul şi Oltenii. Ce "dream-team" de povestitori mai tari cunoaşteţi?


Teatrul Anton Pann din Rîmnicu Vîlcea
Telefonu', omleta şi televizoru' - basme populare româneşti, însoţite de o istorie poloneză.
Regia - Alexandru Dabija
Cu: Cristian Alexandrescu - Barnuşca (Albina), Laurenţiu Stratan - Ciorba de om, Doru Zamfirescu - Floacă-ntoarsă, Florin Beciu - Şarpele, Raluca Păun - Soarele, Ramona Drăgulescu - Fata popii, Radu Constantinov - Cutia verde, Alina Mangra - Mortul, Vasile Marinoiu - acordeon şi strigături.



 Toate articolele despre Telefonu', omleta şi televizoru'


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Cătălin Ştefănescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer