Anul trecut ciudăţenia de film la noi la cinema (şi raritatea), a fost australianul The Proposition, anul acesta e River Queen / Regina râului, film cu distribuţie internaţională aproape non-existentă şi cu o reputaţie malignă nemeritată.
Filmul a fost plin de probleme în timpul turnajului din 2004, întrerupt şi reluat, iar iniţiatorul proiectului, scenaristul şi regizorul neo-zeelandez Vincent Ward a fost chiar îndepărtat de la cîrmă, fiind înlocuit cu directorul său de imagine, Alun Bollinger (Heavenly Creatures), care a terminat filmările. Ward a revenit în postproducţie şi e creditat ca autor unic al filmului. Este şi proiectul de său de suflet, cu care a petrecut mai mult de cinci ani. Unul din cei mai interesanţi regizori neo-zeelandezi (de la The Navigator, la Hollywood cu elegiacul What Dreams May Come), Ward a adus renume cinematografic ţării sale cu mult înainte de Peter Jackson. De fapt subiectul din filmul său se apropie de cel al compatriotului său Geoff Murphy, UTU (răzbunare în limba maori), realizat în 1983, cu un an înainte de Vigil, debutul în lung metraj al lui Ward. Ne aflăm în 1870, pe când maorii se războiau cu englezii, care le invadau pământul şi Noua Zeelandă era terra incognita. E încă un film cu referinţe Conrad şi Inima întunericului (adaptat în Apocalypse Now).
Samantha Morton (Code 46, Minority Report) e Sarah O'Brien, o irlandeză prinsă în mijlocul unui război care nu e al ei, între două civilizaţii care-i sunt la fel de străine. Morton seamănă cu Jodie Foster tânără iar ca personaj, cu Holly Hunter în The Piano. Ea face un copil cu un băştinaş, acesta, numit Boy, e răpit de rudele ei şi finalmente Sarah porneşte într-o călătorie de-a lungul râului, pentru a-şi regăsi fiul, fiind martora conflictului dintre cele două lumi şi devenind metaforica regină, a inimii, regat melancolic, dureros şi interiorizat. Kiefer Sutherland şi Anton Lesser (excelent în rolul ofiţerului Baine), interacţionează cu Temuera Morrison şi Cliff Curtis (ultimii doi, sunt chiar neozeelandezi descoperiţi în filmul cu maorii contemporani, Once Were Warriors-1994).
Filme cu abducţii şi reveniri transformate, s-au tot văzut de la The Searchers la The Missing, dar aici suntem mai aproape de misticismul şi exotismul pierdut din Pădurea de smarald al lui Boorman, de Walkabout al lui Roeg şi de Herzog (de la Aguirre la Fitzcarraldo şi Unde visează furnicile verzi). Imaginea e superbă, mult steadycam, praf, apă, sânge şi tatuaje (vezi steagul aruncat în apă), iar muzica excelentă (Karl Jenkins îmbină simfonicul cu tradiţionalul şi oferă o versiune maoră la clasicul irlandez Johnny Boy). Filmat în locaţie şi în sălbaticie (pe râul Wanganui), ne aflăm pe teritoriul lui Terrence Malick (v. The New World, dar aici oamenii sunt eroii şi natura e decorul, fundalul), mai mult decât un The Last of the Mohicans, adică Ultimul maor.
Este şi o lecţie de antropologie şi o minuţioasă reconstituire, scrupuloasă, documentată extensiv. Dincolo de problemele de producţie şi scăderile inerente (tăieturi care acoperă găuri de poveste, voice over-ul şi final abrupt), RiverQueen e un film imperfect, căruia i se poate reproşa în primul rând distanţa faţă de personaje, poate asta intenţiona Ward sau poate că nu... (de asta am menţionat munca de antropologie cinematografică), dar în nici un caz pasiunea de a duce la capăt un proiect dificil, care părea la un moment dat mai damnat ca lumea pe care o descrie. În zilele de Oscar şi de regine anglicane, River Queen va curge ca apa din titlu, ignorată de public. Păcat. Mai ales pentru vizionarea pe ecran, care nu poate fi rezumată pe DVD.
Notă: Acum şi pe blog la http://www.protv.ro/bloguri/ald-s-movieland