Un bilet la Teatrul Mic este între 9 şi 15 lei. Dacă vreţi să mergeţi într-o seară la Război cu Troia nu se face gândiţi-vă bine înainte dacă merită să daţi banii pe un experiment fără anestezie făcut pe pielea dumneavoastră.
Dacă teatrul vreodată ar fi să moară, acum ştiu sigur că asta se poate întâmpla în urma unei implozii. Iar bomba ar fi pusă de unul din branşă, nu de vreun "duşman" cinefil. Mai mult, ea ar fi achiziţionată pe bani publici.
Să luăm un caz concret care (să fim serioşi!) nu omoară teatrul, dar înnebuneşte spectatorul (măcar) pentru 2 ore, ceea ce este suficient ca să nu-l mai vezi curând la vreun spectacol (şi asta nu fiindcă ar fi fost îndemnat de vreun critic cârcotaş să nu se ducă, ci pentru simplul motiv că dacă vrea divertisment ieftin stă acasă şi butonează telecomanda).
Revenind, recenta premieră de la Teatrul Mic, ale cărei repetiţii au durat un an de zile, este o adaptare (mult) după Giraudoux, spectacol care ni-l prezintă pe actorul şi directorul Florin Călinescu şi în ipostază de regizor. Domnul Florin Călinescu, absolvent şi de Actorie, şi de Regie, cunoştea cu siguranţă piesa încă din anii studenţiei, atunci când ni se explică de ce scriitorul francez, trecut prin primul Război Mondial, recurge la o formă parodică şi, totodată, poetică, pentru a rediscuta teme mari şi greu de îngurgitat, precum absurditatea războiului şi fragilitatea păcii, datoria, dragostea, locul şi influenţa poetului în Cetate etc. Şi tot atunci, la şcoală, se învaţă ce e cu demitizarea marilor legende şi, în general, la ce slujeşte o parodie.
Acesta este textul, bietul. Îi spun astfel fiindcă, după acest spectacol, nu cred că vreun tânăr licean ori student se va îndrăgosti de opera lui Giraudoux, ci, la auzul numelui său, se va gândi la un autor de piese de revistă de provincie.
Din pornire, alegerea regizorului şi în adaptarea textului, şi în construcţia imaginii scenice, a fost să satirizeze satira cu mijloace satirice, adică realizarea scenică a unei parodii este parodierea ei. Şi-atunci, hai să demitizăm demitizarea şi să aducem Troia la noi în cartier, în spatele blocului.
Dar începutul spectacolului nu pare chiar aşa. Din groapa arheologică (vezi fosa) se iveşte Heinrich Schliemann (Florin Călinescu), germanul căruia i se atribuie descoperirea ruinelor Troiei sub pereţii actualului Istanbul. Arheologul-povestitor ne prezintă foarte pe scurt, ca într-un prolog, subiectul şi personajele, lucru de ajutor pentru cei care n-au citit măcar Legendele Olimpului.
Apoi, într-un decor de o urâţenie exemplară (Irina Solomon), cu un mare cal troian la rampă (un fel de traforaj luminat pe margini, cu ferestruici la care atârnă, nu ştiu de ce, chiloţi la uscat şi mâncare în sacoşă), începe acţiunea propriu-zisă. După primele cinci minute mă întrebam cine a făcut traducerea, după încă zece nu mai recunoşteam deloc textul şi eram pe cale să-l neg pe Giraudoux, lecturile mele, profesorii, bibliografiile etc., iar apoi, pe tot cuprinsul spectacolului, am asistat la o adaptare a Troiei la care, sincer, nu m-aş fi gândit. Imaginaţi-vă că strângeţi într-un caiet toate poantele nesărate din liceu, puneţi leduri pe scenă, beteală, ceva mucava imaginând sâni şi falusuri, adăugaţi costume cu paiete, muzici de pe CD-urile de-acasă, luaţi un text (să-i zicem Război cu Troia...) şi-i lăsaţi pe actori să se ducă de nebuni în faţă publicului. Asta se cheamă că eşti regizor şi director pe deasupra (sau invers)! În tot acest timp, reflectoare cu filtru albastru luminează în culoarea rece a inteligenţei pure scena. Evident, pe bani publici.
Pot acorda acestui spectacol maxim o stea pentru stoicismul actorilor care, cu mici excepţii de "implicare creativă", joacă aici ca nişte funcţionari. Unii dintre ei, precum Claudiu Istodor (Ulise), încearcă să dea o oarecare coerenţă logică situaţiei din scenă şi reuşeşte să nu fie foarte penibil atunci când îi cântă Elenei "Iertaţi-mă, dar n-aţi văzut o fată?"... Rodica Negrea se străduieşte să creadă că este o Casandră care prizează cocaină dintr-o pungă pe care o ţine la cingătoarea costumului naţional asortat cu bascheţi. Andromaca (Adriana Şchiopu)e o curviştină însărcinată, Priam (Sorin Medeleni) e un libidinos, Paris (Bogdan Talaşman)un debil indecis sexual, Hecuba (Dana Dembinski) e vulgară... şi epitetele pot continua. Întrebarea însă rămâne: de ce au acceptat aceşti actori să joace într-o Chestiune a zilei din Vacanţa mare cu Ţociu şi Palade?! Iar unora le mai şi place. Sosia lui Dan Condurache (nu cred că este acelaşi actor care juca Woland din Maestrul şi Margareta sau Caţavencu) reuşeşte să compună un Hector (alias Hackie) de zile mari: intră în scenă cu o crosă, rucsac şi colace de plajă, rosteşte cu voluptate trivialităţile textului, ba chiar, ţinând mâna în zona pelviană, improvizează pe orice subiect, - dragoste, război, fatalitate - şi plusează cu poante deocheate care "ţin la public". Ghinion, publicul nu râde. Priveşte cu condescendenţă "ceva" care vrea să se numească teatru şi care e dincolo de kitsch, e prostituţie.
Acelaşi public (sala era plină ochi) n-a prea aplaudat. Mulţi se grăbeau să plece din sală. La ieşire, un domn în jur de 40 de ani spunea că n-a mai văzut aşa ceva "de pe vremea lui Ceauşescu, de la piesele cu furnale". Şi zâmbea. Plătise biletul. Pleca, nici măcar furios, dar fără să-şi ceară banii înapoi şi spunând că "o să mai calce pe la Mic atunci când s-o face război cu Troia".