Bye, bye, mama, I'm a man now - Fluturii sunt liberi

Ştiţi cum sunt puii de rîndunică atunci cînd fac primul zbor? E o zi, nu ştiu după ce criterii aleasă, cînd puişorii îşi încearcă aripile. Întîi se zburătăcesc bine pe marginea cuibului, apoi riscă un zbor scurt pînă la un reper imediat, apoi înapoi în cuib şi iar un zbor, mai lung. De data asta nu se mai întorc, pur şi simplu explorează spaţiul nesfârşit, tot mai departe de locuinţa maternă.

Ieşirea din adolescenţă poate fi dureroasă. Maturitatea presupune responsabilitate, în primul rînd faţă de tine însuţi, iar acesta nu e chiar cel mai uşor lucru din lume de făcut. Libertatea trebuie asumată, cu toate ale ei. Fluturii sunt liberi e piesa adolescentului devenit adult în plină perioadă flower power. Scrisă în 1969 de Leonard Gershe, piesa a făcut carieră pe Broadway şi a devenit film în 1972. Spectacolul Dianei Iliescu, preluat de Teatrul Foarte Mic de la Casandra reprezintă examenul de licenţă al regizoarei şi al actorilor.

Închisoarea maternă, confortabilă în esenţă, funcţionează ca un cocon lipicios. Cald, dar sufocant. Fără griji, dar şi fără perspective. În tumultul libertin al nebunilor ani '60 -'70, independenţa personală devine scop în sine. Tăierea cordonului ombilical este imperios necesară pentru orice adolescent. Pentru personajul Don Baker la cei 20 de ani evadarea din coconul matern este de fapt o afirmare de sine, o definire a personalităţii, o proclamare a eului său copt pentru viaţă. Don trece pragul de la veşnicul copil ocrotit pînă la anularea identităţii la adultul independent. Şi trece acest prag printr-o transformare din obiect al iubirii materne excesive (determinată cumva şi de oarecare sentiment de vină) în generator de iubire erotică. Switch-ul planului iubirii dă dimensiunea exactă a independenţei. De la a fi iubit la a iubi, Don are un parcurs al maturizării şi responsabilizării.

A relaţiona cu oameni necunoscuţi este fundamentul personalităţii umane. Omul este doar un animal social. Dar interrelaţionarea are dificultăţile ei, capcane şi o doză mare de neprevăzut care poate determina eşecuri. O iubire eşuată la 20 de ani are intensitatea unui cataclism, iar nevoia de siguranţă, de refugiu cald şi bun în care nimic rău să nu se poată întîmpla este reacţia la prima mînă. Independenţa lui Don capătă contur abia atunci cînd eşecul este asumat, cînd femeia iubită nu este doar un substitut al mamei, cînd pierderea unei partenere nu mai duce rapid la întoarcerea în cuibul familial. Don cel orb ca o cîrtiţă învaţă să fie independent, chiar faţă de handicapul său pe care şi-l asumă detaşat. Să fie singur ştia deja cum e.

Piesa lui Gershe are seninătatea unei zile calde de primăvară, o duioşie comică şi un umor relaxat, delicat. Pe sub toate astea se înşurubează mecanismele maturizării, iar după cum bine ştim, ăsta e un proces sinuos. Hormoni scăpaţi de sub control, atracţii dureroase, iubiri fugare, cu alte cuvinte incertitudine, sentimentală şi sexuală.

Spectacolul are avantajul unei puneri corecte în scenă a piesei, în cadru realist, fără abţibilduri regizorale. În scenografia funcţională a Corinei Grămoşteanu care desenează universul riguros exact al lui Don în acord cu nevoia lui de libertate (doarme într-un pat suspendat de unde riscă oricînd să cadă), regizoarea Diana Iliescu a urmărit traseul personajelor, decriptînd meticulos caractere şi evoluţii caracterologice. Andreea Samson e jucăuş inocentă în rolul iresponsabilei Jill, femeie-copil exuberantă, nerăbdătoare cu viaţa, fascinantă în inconştienţa cu care trăieşte. Plină de energie, haioasă de multe ori, actriţa poartă însă handicapul comparaţiei involuntare cu cea care a interpretat rolul în film, adorabila Goldie Hawn. Andreea Grămoşteanu în rolul mamei, doamna Baker, este acră cu măsură, rigidă fără măsură, ţeapănă în concepţii, dar şi fizic, ridicolă pe alocuri, justificat maternă alteori, Foarte bună este scurta apariţie a lui Radu Iacoban în rolul unui cvasi-anonim regizor de teatru care vrea să revoluţioneze arta, dar nu ştie cum, cu aroganţă jucată, cu tîmpenie sinceră şi cu o doză sănătoasă de penibil comic pe care actorul o struneşte bine, îngroşînd doar atît cît e nevoie.

Revelaţia în acest spectacol este însă titularul rolului principal, Vlad Logigan, actor cu un car de talent, dar şi cu tehnică ceea ce, să recunoaştem, găsim mai rar la tineri. Logigan are subtilităţi de interpretare demne de un actor cu experienţă, are naturaleţe în replică şi gestică ceea ce îi dă credibilitate ca personaj. Firescul e unul dintre atributele sale, firesc dublat de forţă expresivă, de gingăşie, de un copilărism senin permanent prezent, chiar şi în momentele de criză, cînd e vulnerabil de îţi vine să îl iei în braţe şi să îl mîngîi pe cap, într-o scenă în care pentru prima dată o înţelegi pe doamna Baker cu toate tipicăriile sale. E mare demonstraţie de talent ca un actor să genereze printr-o scenă justificarea unui alt personaj pînă la a-l face pe acesta din urmă din antipatic, simpatic. Ţine cumva de stropul acela de talent care face paharul să dea pe afară. Aşa e Vlad Logigan şi aşa sper să rămînă.

Fluturii sunt liberi este un agreabil spectacol pentru spectatorii fără pretenţii preţios elitiste. Are o mare calitate, că e sincer, şi un mare defect, că spune un adevăr general valabil nu chiar plăcut. Ieşirea din adolescenţă rămîne şi astăzi la fel de dureroasă.

Teatrul Foarte Mic
Fluturii sunt liberi, de Leonard Gershe

Traducerea şi regia: Diana Iliescu
Scenografia: Corina Grămoşteanu
Fotografii:Tudor Predescu
Cu: Vlad Logigan, Andreea Samson, Andreea Grămoşteanu şi Radu Iacoban.