Cu ce ochi te poţi uita la un director de "teatru" care se încăpăţânează să facă atât de mult în contra datelor realităţii care-i stau la îndemână? Răzvan Dincă a venit la conducerea Operetei cu un proiect de "desprăfuire" a instituţiei şi, ca oricărui spirit revoluţionar din ţara asta, i s-au dat, drept unelte de lucru, două mâini stângi.
Pentru că, în momentul de faţă, Teatrul Naţional de Operetă (TNO) e un fel de struţocămilă spectaculară, în care aceloraşi artişti li se cere să facă lucruri total opuse, operetă şi muzical, modalitatea de a schimba macazul către acesta din urmă riscând să ducă la adevărate crize sociale (în ce priveşte angajaţii). Artiştii TNO, aşa cum a preluat-o Dincă, sunt formaţi la şcoala de muzică clasică, la fel ca şi muzicienii de operă, opereta fiind, istoric vorbind, o versiune populară, mai puţin "serioasă", a primeia. Mai puţin "serioasă" din punct de vedere a temei - comice, nu a complexităţii partiturii muzicale, un gen "minor" şi pentru că, spre deosebire de sora mai mare, nu avea o miză politică. Şi, deşi e considerată strămoaşa muzicalului, opereta rămâne o "operă lejeră" cu ceva joc dramatic, în timp ce muzicalul înseamnă, de fapt, un text de teatru cu cântece. Ca să poţi juca într-o operetă, trebuie să fii interpret de operă, ca să poţi performa într-un muzical, trebuie să fii actor cu abilităţi muzicale, de regulă cât mai puţin familiarizat cu stilul operistic.
Răzvan Dincă vrea să facă muzical, iar la TNO are numai interpreţi de oper(et)ă; în mod "normal", opereta clasică, gen Văduva veselă a lui Lehar ori Lăsaţi-mă să cânt a lui Dendrino - ar putea foarte bine să se joace la Operă (ceea ce se întîmplă prin alte locuri, nu mai departe la Cluj, de pildă), iar actuala instituţie dedicată ei să se "orienteze" către teatrul muzical. Momentan, asta e o utopie (ce te faci cu toţi artiştii angajaţi la TNO, care cântă minunat, dar joacă fără să aibă nici har, nici habar?), aşa că tot ce putem face e să privim cu cât mai multă înţelegere struţocămila.
Că la Teatrul de Operetă problema e recunoscută se vede şi din structura câtorva momente din recent lansatul Broadway. Bucureşti: avantajul partiturilor din muzicaluri ca South Pacific sau Show Boat nu e c-ar fi foarte cunoscute (în România, cel puţin, nu sunt deloc), ci că se apropie destul de mult de stilul operetelor.
Inaugurând scena refăcută, după incendiu, a Operetei, unde va rămâne până la construirea unui sediu propriu, pe locul actualei Săli Omnia, Broadway. Bucureşti e un spectacol-colaj, cuprinzând 14 scene din muzicaluri celebre, regizate de şapte nume ale scenei româneşti (Alexandru Tocilescu, Beatrice Rancea, Radu-Alexandru Nica, Radu Afrim, Răzvan Dincă, Ion Caramitru şi Cornel Todea), în coregrafia lui Florin Fieroiu, Răzvan Mazilu, Mihai Babuşka, Beatrice Rancea, Sergiu Anghel şi Carmen Coţofană, costumele Doinei Levintza şi sub conducerea muzicală a lui Gary Dilworth (SUA). Unele momente sunt celebre: Maria, Maria şi I Feel Pretty (West Side Story), Cell Block Tango combinat cu Razzle Dazzle şi They Both Reached for the Gun, "medley" din Chicago, If I Were a Rich Man din Scripcarul pe acoperiş; altele, mai puţin. (Că veni vorba, "medley" - "explicaţia" însoţind unele momente muzicale - reprezintă un colaj din bucăţi vocale preexistente, cântate împreună sau intersectându-se.) Aşa cum era de aşteptat, diferenţele nu de vârstă, ci estetice ale regizorilor face din Broadway... un spectacol foarte (excesiv de) eclectic, din care reuşite s-au dovedit cele având drept "protagonişti" artişti invitaţi: în Wilkomen (din Cabaret, regia Alexandru Tocilescu), unul din puţinele momente bine construite dramatic şi în genul muzicalului, Răzvan Mazilu e surprinzător (cântă, dansează şi joacă), provocator, incitant, remarcabilă fiind şi scena "veselelor asasine" din Chicago (regia Beatrice Rancea), cu actriţa Oana Rusu şi celebra Loredana în prim-plan. În rest, faptul că textul (şi aşa în engleză) pierdea teren, în cele mai multe din cazuri, în faţa muzicii, fragmentarea excesivă şi lipsa de pregătire dramatică a interpreţilor şi dansatorilor a dat o impresie de improvizaţie românească acestei incursiuni în atrăgătoarea specie a muzicalului.
Se pare că un accident tehnic (un membru al personalului de scenă a căzut, rănindu-se) a făcut ca premiera acestui spectacol să întârzie cu o jumătate de oră (ceea ce, combinat cu o pauză de 25 de minute, m-a făcut să pierd ultimele momente); alte accidente, de sonorizare, au intervenit de-a lungul întregului spectacol, pe de o parte din cauza introducerii unui sistem de amplificare cu totul nou pentru Operetă (pe care tehnicul nu o stăpânea foarte bine, motiv pentru care periodic se auzeau în sală indicaţiile regizorului de culise, lavalierele se întrerupeau etc.), pe de altă parte din pricina ambitusului vocal diferit al interpreţilor (iarăşi, problema formaţiei muzicale: o voce de operă, pe o sală de 250 de locuri, nu are nevoie de amplificare pe fragmentele cântate). Costurile montării s-au ridicat la 100.000 de euro, fiind realizată cu sprijinul Centrului Cultural American la Bucureşti.