Rămîi cu bine, cumetre

Zi tristă. Compay Segundo, sarea şi piperul lui Buena Vista Social Club, nu mai e.

Revenit din uitare, Compay Segundo n-o să mai cînte. Rămîne muzica lui. Şi alţi muzicanţi formidabili (cîte zile or mai avea şi ei). Ibrahim Ferrer, alt monument de vitalitate, care la aproape 80 de ani cîntă şi dănţuieşte cu spor. L-am văzut la începutul acestui an într-un concert în care o sală arhiplină l-a ovaţionat minute în şir - lucru relativ neobişnuit în lumea occidentală, care le-a cam fumat pe toate. Omara Portuondo, o voce care te unge la corazón. Ruben González, care atunci cînd se aşează la pian uită că are artrită, că a aşteptat o jumătate de secol să scoată un album şi că în anii dinainte de a fi "redescoperit" îşi cîştiga pîinea cîntînd pentru nişte fetite care luau ore de balet.

Trubadur şugubăţ şi şarmant, cumătrul "vocea a doua", cum ar veni, n-a prins suta (de ani - dar ce mai e o sută în ziua de azi, ca-n bancul ăla...), precum bunica sa, căreia îi aprindea trabucurile pe cînd avea 7 ani. Căci astea-i plăceau jupînului: tutunul, romul, femeile şi supa de miel. Şi, mai presus de toate, muzica.

Ultima data a ajuns la Toronto cu ocazia lansării unei noi mărci de trabucuri, unde, din păcate, legendarul trovador a cîntat în faţa (sau mai curînd către dinapoia) unor huzhui* si vipese care nu l-au apreciat cum se cuvine pentru simplul motiv că nu-l înţelegeau şi nu-l meritau, chestie care trebuie că l-a-ntristat tare pe vanitosul Compay, care trăia pentru a-şi vrăji audienţa.

Mai rămîne Cuba, o ţară pe cît de îndepărtată de noi, pe atît de apropiată de ale noastre. O altă ţară tristă, plină de umor (şi cîntec), unde aproape toate-s luate à la legere.

Saludo Compay !
(Toronto, 15 iulie 2003)


Notă: *) Scoşi din Who’s Who, cum ar veni.