Nevoia de ideal - La Cenerentola

Cine nu ştie povestea Cenuşăresei, a fetei oropsite de către tatăl vitreg şi de cele două fiice ale acestuia din prima căsătorie, şi care din servitoare în casa părinţilor ajunge soţia prinţului în palatul regal datorită sufletului curat şi loialităţii ei, recunoscută până la urmă de toată lumea. O poveste duioasă, modificată pe ici pe colo de Rossini şi de libretistul său, Jacopo Ferretti, pentru a o transforma în opera comică în două acte cu acelaşi nume, La Cenerentola. Cei doi au schimbat, de fapt, doar câteva amănunte şi situaţii, mesajul poveştii l-au păstrat intact: modestia şi bunătatea (Cenuşăresei) înving aroganţa şi răutatea (surorilor şi a tatălui) şi se instituie ca un model comportamental demn de urmat.

Mă rog, asta era treaba literaturii (pe vremuri, căci în zilele noastre dacă citeşti Dimineaţa lunetistului de Vladimir Sorokin...), şi a muzicii (în felul ei, dar tot cu ceva vreme înainte) - să-şi impresioneze publicul apelând la valori consacrate. E de mirare, totuşi, să vezi în sala Operei (azi, şi nu cu un secol în urmă), oameni serioşi ("bazaţi" trebuia să zic) - mulţi dintre ei necruţători cu semenii lor în viaţa de zi cu zi - înduioşându-se şi fremătând de bucurie pentru victoria finală a Cenuşăresei, ale cărei arme (amintite mai devreme) sunt dintre cele mai umile şi, practic, total ineficiente. Or avea dreptate filozofii idealişti atunci când susţin că Binele din sufletul nostru, deşi mic cât un grăunte şi adesea neştiut, ţine în echilibru muntele Răului şi numai aşa lumea continuă să existe?

N-aş fi compus această introducere poate prea lungă, de nu era vorba de un eveniment în viaţa culturală (nu tocmai bogată) a Capitalei, anume iniţiativa Operei Naţionale de a prezenta La Cenerentola într-o nouă modalitate - a operei în concert. Şi de a o invita la unul din spectacole (12 aprilie 2007) pe mezzosoprana Ruxandra Donose, consacrată pe scenele de operă de pretutindeni şi pentru interpretarea rolului Angelina - Cenuşăreasa.

Cântăreaţa română a fost la înălţimea renumelui său: frumoasă, cu o nobilă ţinută scenică, dar mai ales într-o excelentă formă vocală. Partitura rossiniană a Angelinei este deosebit de dificilă, culminând cu ultima arie a operei; Ruxandra Donose a străbătut-o şi a dus-o la capăt cu strălucire, făcându-ne să petrecem cu încântare trei ore de muzică. E drept, a fost ajutată şi de parteneri, dintre toţi evidenţiindu-se trio-ul comic: basul clujean Petre Burcă (jucându-l pe tatăl vitreg, baronul de Montefiascone, don Magnifico), soprana Anna Mirescu (în rolul Clorindei, sora vitregă mai mare) şi mezzosoprana Antonela Bârnat (cea de-a doua soră, Tisbe). O menţiune specială i se cuvine lui Petre Burcă, ale cărui performanţe vocale se împletesc armonios cu cele actoriceşti.

În celelalte roluri, tenorul Darius Colţan, tot din Cluj (principele, Don Ramiro), cu o voce suplă şi curată, însă cu mici defecţiuni tehnice, Vicenţiu Ţăranu (Dandini, valetul prinţului) şi Mihnea Lamatic (Alidoro, consilierul aceluiaşi principe) - în nota lor obişnuită de profesionalism ireproşabil.

Surpriza plăcută suplimentară a venit din partea orchestrei (izbutind frumoase sonorităţi în multe momente), strunită de Adrian Morar, un dirijor pasionat şi perfecţionist, capabil să controleze perfect marile ansambluri. L-am urmărit cu aceeaşi plăcere şi în concertul de la Radio şi ar fi de dorit să-l vedem conducând cât mai des orchestrele bucureştene, nu numai pe cea a Operei.

Admirabilă, de asemenea, prezenţa corului bărbătesc al Operei Române, pregătit de maestrul Stelian Olariu.